vineri, 26 iunie 2015

Cine eşti străine şi ce doreşti?


Stancu Alexandra VIII B

Nu ştiu cine eşti, străine.
De unde vii şi cum m-ai găsit?
Cu ce scop intri-n castelul meu?
Cheia porţilor mele-o porţi cu tine…
N-ai nici un drept, aici nu eşti primit.
Şi stai la poartă până-n zori
Şi nimeni nu-ţi răspunde
Dar porţile crapă şi cad…
Şi cu sabia-n mână, gata să mă răneşti,
Intri-ntr-o cameră-ntunecată.
Mă cauţi şi nu mă găseşti.
Dar sunt acolo, în colţ, după uşă.

Cine eşti, străine, şi ce doreşti?

Trip Over The Mountains


Stancu Alexandra VIII B

Don’t tell her I’m burried two feet under the ground
Don’t tell her I’m not breathing
Tell her I’m on a trip,
Running on rainbows,
Walking in the pouring rain,
Flying with birds, over the blue sky…
Tell her I’m just away for some days,

Some months, for the rest of my life.

Universul din camera mea...


Budulan Alexandru VII

Era o zi ca oricare alta. Ca un elev silitor ce sunt, îmi terminasem temele, iar după, începusem să mă joc pe calculator… nimic interesant, doar tipicele jocuri ale internetului, în special Mario, Mario era preferatul meu… îmi plăcea foarte mult că înainte de a începe jocul, puteam alege dacă personajul cu care voi juca să fie îmbrăcat în roşu sau în verde. Mario putea creşte şi mereu îmi imaginam dacă va ajunge atât de mare încât să nu mai poată încăpea pe ecranul micului meu monitor. Atunci când pierdeai o viaţă, el sărea foarte sus, apoi cobora până când dispărea (oare unde?).După câteva jocuri, înainte de a pierde ultima viaţă, Mario a coborât atât de jos încât a ajuns pe tastatura mea, iar cu un semn subtil cu mâna mi-a arătat să privesc peretele din spatele televizorului…el a ajuns mult mai repede, iar eu urmându-l m-am minunat de ceea ce vedeam. În locul întunecat şi încurcat cu cabluri prăfuite, apăruse o ,,intrare” fără uşă, împrejurul căreia sclipeau numeroase mesaje colorate în verde, roşu, albastru, care mă îndemnau să intru, însă oricât de mult mi-aş fi dorit asta, eram oricum mult prea mare pentru a intra, însă cu un sunet ,,virtual”, Mario mă asigură că nu e nici o problemă, după care intră. De partea cealaltă a peretelui, unde eu credeam că se află apartamentul părăsit al unei familii cipriote, se aprinse o lumină puternică după care mâinile lui Mario, care acum, spre surprinderea mea, era la fel de mare ca mine, cuprinseră marginile uşii de o parte şi de alta, după care trase făcând uşa destul de încăpătoare pentru mine. De partea cealaltă, totul era altfel, era făcut din cuburi, chiar şi eu acum eram compartimentat în câteva cuburi de culoarea hainelor mele. Copacii erau din bule de gumă cubice, iar pământul nu era nimic altceva decât un puzzle de cuburi mai mici care pur şi simplu pluteau în ceva care nu era aer, era asemănător lui, dar mirosea oarecum plăcut a circuite şi îi puteai schimba culoarea doar gândindu-te…
În jurul copacilor se plimbau ţestoase mov sau de un verde aprins care intrau în carapace şi se învârteau rapid dacă le loveai sau săreai pe ele. Am început să alerg şi să mă joc, dar nu am observat golurile de cuburi prin care cădea Mario când pierdea o viaţă, şi am căzut într-unul, însă nu la fel ca şi cum aş fi căzut într-o prăpastie, de exemplu, parcă doar pluteam lin spre pământ ,care nu părea să se arate curând…
         Si plutind aşa lin şi nesfârsit, am tras pătura de pe mine şi am deschis ochii, realizând că totul fusese doar un vis, sau poate că nu…dacă fusese un semn sau doar o trimitere în lumea reală făcută în aşa fel încât să nu îmi dau seama sau să nu pot spune nimic nimănui, însă…poate că e mai bine aşa, decât să le fi povestit prietenilor şi să mă creadă vreun ciudat.
         Dar totuşi în mintea mea era ceva ce îmi spunea că totuşi nu fusese doar un vis, aşa că am sărit din pat la birou şi am deschis computer-ul. ¦Internetul nu mergea, aşa că am încercat să aşez cablurile din spatele biroului, mai bine încât să pornească…şi nu a fost în zadar, internetul a pornit, iar eu am deschis o fereastră şi am început să mă joc Mario, însă totul era normal. Mario sărea şi cobora la fel ca înainte, virtual, nu părea să aibă niciun fel de expresie sau tentativă de real.
         De fiecare dată când pierdea o viaţă ,totul era exact la fel şi nimic neobişnuit nu se întâmpla, aşa că am mers în spatele televizorului…Cand-colo, nici de cum uşă luminoasă sau lumină puternică ,ori măcar mirosul acela plăcut al aerului, sau ce o fi fost, nimic…aşa că am încercat să strig şi să bat în părticica de perete, însă nu am făcut nimic altceva decât să-l fac pe vecinul care locuia alături şi pe care eu îl credeam inexistent, să bată la uşă pentru a-i spune mamei să îşi dea animalul afară, pentru că face mult zgomot şi îl deranjează!!!... Încercând să îi explic mamei nu am făcut-o decât să creadă că am nevoie de psiholog. Până când voi descoperi aşa-zisul ,,mister”, el va rămâne un adevărat motiv care să îmi dea de gândit. JJJ