Dangerous 007 şi aventurile sale în lumea Facebook-ului

Simona Gheorghiţă X E -C.N. Elena Cuza

Am să vă spun acum o poveste despre cum ne dorim noi, adolescenţii, cum visăm în naivitatea noastră de copii, să fie întâlnirile pe internet. Dar pentru a o asculta, dragii mei, trebuie să trageţi aer în piept şi cu răbdare să o ascultaţi, că tare lungă are să mai fie şi plină de învăţăminte.

Era odată, nu demult, cam prin vremea când Mark Zuckerberg a creat Facebook-ul. Era un fecior tare cunoscut în această lume virtuală, cel mai popular printre “user”-ii de Facebook, iar “nickname”-ul său era “Dangerous 007”. Era cel mai fidel dintre membrii unui grup de fani M.J. Mai mereu el era cel care posta ultimele ştiri şi comenta ultimile evenimente, astfel că devenise “cunoscut” şi apreciat de toţi, deşi nimeni nu ştia, cu adevărat, cine este “Dangerous 007”.

Într-o zi, însă, el observă postări noi de la o altă admiratoare a lui M.J., cu numele Sarah, care avea idei mai ingenioase, fraze mai atrăgătoare şi cuvinte mai pline de înţeles decât ale lui. Sarah începuse să îi fure “adepţii”. Atunci, văzând aceasta, “Dangerous 007” nu ezită şi îi ceru repede (mult prea repede) prietenia. Şi nici ea nu stătu prea mult (deloc de mult) pe gânduri şi o acceptă. Surprinşi de cât de repede deveniseră “prieteni”, au stat un timp mai îndelungat în tăcere şi nu şi-au mai vorbit până ce el îşi făcu primul curaj, intră pe “chat” şi-i scrise:

-Mai mereu postezi lucruri mai bune decât ale mele. Ba chiar mi-ai luat şi fanii! Din cauza ta, chiar dacă dau “tag” la poze nu îmi mai dă nimeni niciun “like”. De unde găseşti să scrii tot felul de lucruri minunate?

-N-ai auzit de Google?

-Ba da! Dar niciodată nu am văzut postări mai frumoase decât ale tale. Esti spaima Facebook-ului, strângi toate “like”-urile!

-Nu-i cine ştie ce! spuse ea impresionată de atâtea cuvinte frumoase pe care nu i le mai spusese nimeni, niciodată.

În fine. Şi din vorbă-n vorbă începură să se cunoască mai bine. Făcură schimb de numere de telefon (da?), se “vedeau” zilnic pe Skype (???), căci erau, vezi bine, din ţări diferite. Îşi schimbară chiar şi parolele Facebook. Prin urmare, nici că se putea da dovadă de o iubire mai mare şi o încredere mai desăvârşită ca a lor!!!

Într-o seară, tot el (iarăşi?) vorbi primul:

-Bună!

-Bună, din nou! Ce mai faci?

-Am auzit despre un fan-meeting M.J. în ţara ta şi am cumpărat un bilet de avion. Mor de nerăbdare să te văd cu adevărat!

-Oh, incredibil! Şi eu sunt la fel de nerăbdătoare să te văd, spuse Sarah.

Şi, iată că, se întâlniră faţă în faţă. Şi ea şi el răsuflară uşuraţi când se putură vedea aşa cum erau în realitate, dincolo de avataruri şi nume de cod, de Skype şi numere de telefon. Erau tineri şi frumoşi amândoi şi cu bune intenţii (din fericire pentru povestea noastră!). Petrecură un timp ţinându-se de mână, însă el trebuia să se întoarcă în ţara lui de peste munţi şi văi, dar nu înainte de a promite că o va lua cu el atunci când va fi timpul.

Ei, şi cum vă spuneam, Alexander (căci aşa se numea, în realitate, “Dangerous 007”) ajunse acasă, se “logă” pe Facebook şi îşi schimbă statusul din “Single” în “In a relationship”. Ceva straniu totuşi se întâmplă; ea nu se mai conectă vreo două zile pe Facebook şi nici la telefon nu mai răspunse.

Foarte speriat, “Dangerous” plecă în căutarea ei, aflând cumva că se pierduse în nu ştiu ce pustietate a muzicii de care nimeni nu mai auzise la acea vreme. Aflase că o forţă ciudată, un alt fel de muzică hipnotică o răpise dintre fanii lui M.J.

Înarmat cu o sabie de foc şi cu un pistol la brâu, “Dangerous 007” merse zile şi nopţi prin deşerturi şi ţinuturi îngheţate, pustietăţi şi locuri cu vegetaţie deasă de nu vedeai până la vârful nasului; înfruntând lei şi tigri, şerpi dintre cei mai veninoşi şi multe alte lighioane înspăimântătoare. De balauri cu două capete n-am ce să mai zic, ăia nu-l mai speriau. Devenise imun.

Rămase însă oripilat când ajunse întru-un ţinut la capăt de lume şi văzu într-un bârlog nu stiu ce creatură monstruoasă: un fel de băiat cu chip de femeie! Apoi pe iubita lui, Sarah, stând într-un scaun, forţată să asculte de acea dihanie prin muzica lui aiuritoare. Când îl văzu, Sarah se eliberă pentru o clipă de acea vrajă şi strigă:

-Nu mai vreau aici!

 Încurajat de acest glas disperat, “Dangerous 007” dădu buzna în bârlogul acela şi -faţă-n faţă cu dihania- scoase sabia de foc şi lovi drept în faţa pocitaniei. Dar aceasta se feri şi prinse a glăsui:

-Eu sunt Justin Bieber! N-ai să mă înfrângi în veci şi n-ai să-i poţi scoate iubitei tale din gânduri muzica mea! Sunt creat şi menit, de directorii mei de producţie, să subjug pe toţi adolescenţii!

-Tu, creatură a publicităţii, a televiziunii şi a “You Tube”-ului, ia-ţi ghearele de pe iubita mea!

-Lol! Ai curaj? Luptă, atunci!

După cum observaţi, suna ca o provocare. Aşa că, “Dangerous 007” scoase şi pistolul şi cu ambele mâini înarmate începu să lupte. Dar dihania era mai puternică, cu mult prea mult “background” de afaceri al caselor de discuri. Fiecare sunet pe care îl scotea era de foc, aşa că “Dangerous” trebuia să se ferească de fiecare notă pe care pocitania o numea “muzicală”.

Încă se luptau. Sarah era încă în acel scaun forţată să vadă bătălia dintre acel Bieber şi iubitul ei. Cu o notă de foc, monstrul îl atinse pe “Dangerous”. Căzut în genunchi, acesta se rugă către Facebook:

-Trimite-mi toată binecuvântarea lui M.J.! Ajută-mă să înving şi promit că, dacă ies biruitor de aici, am să te răsplătesc!

Atunci simţi o forţă ce părea să îi dea putere. Plin de încredere se ridică şi cu un foc de pistol răpuse dihania. O dezlegă pe Sarah şi porniră către casă.

Dădură uitării cele întâmplate. Îşi schimbară statusul din “In a relationship” în “Married to” şi trăiră fericiţi alături la bine şi la rău, la “like” şi la “unlike”, la “tag” şi la “share”, la “comment” şi la “post”, până ce “log-out”-ul i-a despărit.

Dar, oare, aşa stau lucrurile şi ÎN REALITATE?

Sau doar visele noastre de adolescenţi născocesc frumuseţe în orice lucru pe care îl întâlnesc? Chiar şi acolo unde raţiunea ne spune că ar putea să nu fie decât minciună şi chipuri ascunse, cum mai mereu se întâmplă pe internetul cu false nume şi personalitaţi fabricate.

Şi poate cu atât mai mult ne sunt ochii minţii orbi în a vedea adevărul de dincolo de “bits”-i şi “pixel”-i când este vorba despre sentimente puternice, despre prima noastră dragoste sau despre iubire, pe care le dorim adevărate şi eterne. Când sufletul ne este plin de emoţii puternice, noi singuri ne legăm ochii minţii şi rătăcim căile simple ale adevărului.

Micul prinţ

Gabriel Blaga VII B

„Micul prinţ” este numele poveştii unui copil de şase ani. Numind-o astfel, povestitorul dedică cartea celui mai bun prieten al său, un băieţel care pricepe şi înţelege totul în jurul său dar pe care nimeni nu îl înţelege şi, de aceea, are nevoie de multă mângâiere.

Copil fiind, povestitorul însuşi alesese să devină pilot în urma dezamăgirii sale că oamenii mari nu-l înţelegeau, că nu-i înţelegeau desenele pe care le încerca. De exemplu, desenul unui elefant în pântecul unui şarpe boa şi secţiunea făcută acestui desen, asemănându-se cu o pălărie, îi făcea pe toţi cei mari să spună că a desenat o pălărie şi nu un elefant înghiţit de un boa. Dezamăgit de neînţelegerea celorlalţi, de atunci, din copilărie, „aşa am trăit eu, stingher, fără să am cu cine sta într-adevăr de vorbă.” Neînţelegându-l şi îndemnându-l să se ocupe cu altceva, cu lucruri «mai serioase» decât desenul, oamenii mari parcă îi tăiaseră aripile, avântul şi visurile sale de copil.

Dar singurătatea povestitorului se sfârşeşte când ajunge în pustiul Sahara, fiind nevoit să aterizeze aici din cauza problemelor cu motorul avionului său.

Într-un mod straniu, în pustiu, îl cunoaşte pe micul prinţ, un prieten adevărat, care îl înţelege cu adevărat şi cu care poate vorbi cu adevărat, atunci când „în revărsat de zori” îl trezeşte un glas cristalin:

-„Te rog… desenează-mi o oaie!”

La început, pilotul îi desenează băieţelului o oaie bolnavă, apoi un berbec, o oaie bătrână şi, într-un final, îi desenează o ladă şi îi spune că oaia se află înăuntru. Micul prinţ înţelegea toate aceste lucruri cum nimeni altcineva nu le mai înţelesese până atunci. Fapt acesta îl bucură pe pilot şi îl determină să-l îndrăgească pe copil.

În zilele petrecute împreună în pustiu, pilotul se împrieteneşte cu micul prinţ şi încet, încet îi află acestuia viaţa petrecută de când a venit pe Pământ de pe o stea, planeta lui de baştină, atât de mică încât abia întrecea mărimea unei case.

Prin întrebările pe care micul prinţ i le pune în legătură cu oaia pe care o desenase, pilotul află în fiecare zi câte ceva nou despre planeta, plecarea şi călătoria prinţului.

Spre exemplu, în cea de a treia zi de când se întâlniseră, pilotul află despre năpasta baobabilor care cu rădăcinile lor străpung planeta mică a prinţului şi aceasta sare în aer. Curăţarea planetei de ierburile rele, spune micul prinţ ca învăţătură de minte, „e ceva ce ţine de disciplină, după ce te-ai dichisit de dimineaţă trebuie să dichiseşti şi planeta… să smulgi şi baobabii când sunt mici, de îndată ce-i deosebeşti de tufele de trandafiri.” Înţelegându-i durerea pricinuită de pierderea stelei pe care locuise, pilotul desenează, sub îndrumarea prinţului, planeta cu scoaterea baobabilor.

În cea de-a patra zi pilotul află cum prinţul se desfăta pe planeta lui cu farmecul apusurilor de soare, care îl încântau. Şi pilotul desenează apusuri de soare.

În a şasea zi prinţul întreabă pilotul: „Oile mănâncă şi florile?” iar atunci acesta află despre floarea prinţului, pe care prinţul o laudă încântat: „Mireasma ei mă îmbată şi mă înseninează!” Era o floare mândră, care-l iubea pe prinţ şi la care prinţul ţinea foarte mult şi de care îi era tare dor.

Pilotul mai află de la prinţ că acesta, până să ajungă pe Pământ, vizitase asteroizii: 325, 326, 327, 328, 329 şi 330.

Pe asteroidul 325 trăia „un rege înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă” de la care prinţul aflase că „trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate da” şi că „autoritatea se bizuie pe raţiune”. Pe o altă planetă cunoscuse un vanitos, pentru care toţi oamenii erau doar nişte admiratori ai săi. Într-un alt loc întâlnise un beţiv care bea să uite „de ruşinea de a bea”. Pe un alt asteroid făcuse cunoştinţă cu un businessman care număra stelele pe care le stăpânea. Într-altă parte, pe cea mai mică dintre toate planetele pe care le vizitase, încăpeau doar un felinar şi un lampagiu, iar acesta stingea şi aprindea felinarul la consemn. Aici, prinţul văzuse 1.440 de apusuri în douăzeci şi patru de ore, lucru care l-a încântat nespus de mult, pentru că-i aducea aminte de apusurile de pe steaua lui. Altundeva cunoscuse un geograf de la care aflase că exploratorii descoperă lucrurile, că beţivii văd dublu, că florile sunt efemere şi că geografii sunt savanţi care scriu cărţi despre lucruri eterne.

Când ajunsese pe Pământul, prinţul observase că acesta nu este o planetă oarecare. Pe ea trăiesc mulţi regi, geografi, businessmani, beţivi, vanitoşi etc.

Începându-şi călătoria pe Pământ, micul prinţ întâlnise un şarpe boa, o floare în pustiu, un munte… După ce a umblat vreme îndelungată prin nisip şi pe stânci a descoperit un drum care ducea spre oameni. Mai întâlnise şi o grădină de trandafiri asemănători florii sale, despre care până atunci crezuse că este singură în univers. Apoi cunoscuse o vulpe cu care s-a şi împrietenit şi de la care a învăţat că „a îmblânzi înseamnă a-ţi crea legături”. Tot de la vulpe mai aflase o altă mare taină: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor.” Vulpea îi mai spusese: „Numai timpul împărţit cu floarea ta o face atât de preţioasă şi tot tu eşti răspunzător pentru floarea ta”. În afară de vulpe, povestitorul află că prinţul mai întâlnise un acar şi un negustor.

În a opta zi de când pilotul se prăbuşise în deşert şi îl întâlnise pe micul prinţ, apa de băut se terminase iar cei doi, fiindu-le sete, au plecat în căutarea unei fântâni. Prinţul, ostenit, a adormit iar pilotul l-a luat în braţe purtându-l astfel până când descoperise o fântână.

În această a opta zi, pilotul mai află că peste o zi se împlineşte un an de când prinţul a venit de pe steaua lui pe Pământ. De aceea, prinţul se întoarce la locul coborârii sale pe planetă şi, pentru a rămâne singur cu amintirile şi dorurile sale, îl trimite pe pilot la avionul său prăbuşit să-l repare, spunându-i la despărţire: „Vino mâine seară.”

Ziua următoare, spre seară, pilotul l-a văzut pe micul prinţ aflat pe un zid de piatră şi l-a auzit vorbind cu cineva: era acel şarpe boa pe care îl mai întâlnise şi pe care acum îl întreba dacă are veninul bun, căci veninul şarpelui boa poate răpune pe cineva în treizeci de secunde. Drept răspuns, şarpele boa l-a muşcat pe prinţ şi i-a dat veninul lui iar prinţul s-a prăbuşit în nisip. În urma muşcăturii, prinţul suferea foarte mult. Pentru a-i uşura durerile, pilotul i-a desfăcut fularul de aur, l-a udat cu apă pe la tâmple apoi i-a dat să bea… şi nu l-a întrebat nimic. Atunci prinţul i-a spus: „Mă bucur foarte mult că ai descoperit ce-i trebuie maşinii tale. Vei putea să te întorci acasă… Azi mă întorc şi eu acasă.”

Pasiunea pentru desen a autorului-pilot a rămas şi la maturitate, dovadă este faptul că fiind singur în pustiul Saharei sufletul său de copil s-a dezlănţuit iar pasiunea din copilărie pentru desen a reînviat, ajutată şi de chipul micului prinţ venit din stele.

Toate evenimentele povestite de autor în „Micul prinţ” sunt desenate în carte: regele, vanitosul, beţivul, lampagiul, businessmanul, geograful, şarpele, grădina cu trandafiri, fântâna, prinţul muşcat de şarpe, o stea care arată locul unde micul prinţ s-a ivit pe Pământ şi… apoi totul dispare.

Povestea este pentru copiii cu inima curată, nevinovată, care nu răspund când sunt întrebaţi dar care insistă cu întrebările lor până se lămuresc, care râd, care se bucură de orice şi cred că florile vorbesc şi că stelele sunt locuite. Ei au nevoie de încurajarea şi de sprijinul celorlalţi la încercările lor în muzică, în desen sau în joc pentru a-şi putea împlini visurile. Şi cărora nu trebuie să li se taie aripile avântului lor, precum povestitorului sau micului prinţ din poveste.

Popa Tanda

Gabriel Blaga VII B

Dascălul din Butucani, un sat bogat de munte de pe plaiurile transilvane, se numea Pintilie. Dascălul acesta era cântăreţ vestit şi tare îi mai plăceau murăturile, pe care, când era răguşit, le bea cu gălbenuş de ou pentru a-şi drege glasul. Dascălul a avut doi copii: o fată pe care a măritat-o cu Petrea Ţapului şi pe Trandafir. Băiatul dascălului, Trandafirică, urmează şcolile bisericeşti şi după terminarea studiilor devine preot în Butucani.

Părintele Trandafir erau un om bun, harnic, vorbea frumos şi cumpănit, se vedea că avea multă carte şi cânta chiar mai frumos decât tatăl său, dascălul Pintilie. Dar preotul era şi un om greu la vorbă şi aspru la judecată: spunea oamenilor verde în faţă ceea ce îl nemulţumea la ei iar acest fel al său de a fi îi creează dificultăţi cu cei din sat. De aceea n-a putut rămâne prea mult timp şi în bună pace preot la Butucani. Oamenii l-au reclamat la protopop pentru că le făcea prea multe observaţii. Însă părintele Trandafir avea dreptate în privinţa sătenilor: le plăceau prea mult pomenile şi ospeţele iar preotul nu mergea bucuros acolo.

Dar nu doar în săteni „da cu vorba” părintele Trandafir, creându-şi probleme, ci şi în protopopul la care „darurile au mai mult înţeles” decât vorbele, „iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă”.

Aceasta fiind situaţia, după doi ani de stat în Butucani, „pentru buna înţelegere între credincioşi”, protopopul îl mută pe părintele Trandafir de la Butucani la Sărăceni, un sat sărac de pe Valea Seacă.

Nefiind nici el bogat („desagii îi erau deşerţi”), foarte greu i-a fost părintelui Trandafir (cu nevastă şi doi copii mici, pe atunci) să treacă de la bogatul Butucani la Sărăceni, satul sărac şi fără popă; căci nici unul nu stătuse vreodată aici mai mult de trei zile. Însă vorba înţeleaptă spune că „popa face treaba satului iar satul să îngrijească de traista popii”. Aşa că părintele Trandafir îşi ia munca de preotul în serios şi nu se gândeşte la cele lumeşti. Îşi pune în gând să facă din săteni din Sărăceni oameni cu frică de Dumnezeu, harnici şi cu stare.

Prima duminică de când ajunsese în sat, la slujbă vine lume multă la biserică, mai degrabă curioasă să-l vadă pe noul preot. Părintele ţine o predică foarte frumoasă în care arată cum Dumnezeu, din iubire pentru oameni, i-a creat pe aceştia pentru a fi fericiţi. Astfel că cel care „din vina sa ori în urma altor întâmplări simte numai amar şi necazuri într-astă lume nu poate iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc”. Cei leneşi, spune preotul, sunt păcătoşi pentru că ei nu întind nici măcar mâna pentru a primi darul lui Dumnezeu. După această slujbă deosebită, sătenii se întorc entuziasmaţi acasă convinşi fiind că „aşa popă n-a mai fost în Sărăceni” şi că acum au şi ei un popă ca la „un sat cinstit”.

Însă mai apoi, entuziasmul sătenilor dispare şi chiar în a doua duminică după venirea în Sărăceni preotul nu mai avea cui să vorbească la slujbă. Şi asta pentru că oamenii nu se schimbă doar la auzul vorbelor frumoase ale părintelui şi din ce în ce mai puţini dintre ei calcă pragul bisericii.

Atunci pentru a-şi duce munca de transformare a sătenilor până la capăt, părintele Trandafir schimbă metoda de a-i convinge pe aceştia şi nu mai aşteaptă oamenii la biserică ci merge el la oameni şi pe unde îi prinde pe acolo le ţine sfaturi. Dar după „vrun an de zile” nici aşa nu reuşeşte să-i urnească din loc.

Nemaiştiind ce altă metodă să folosească spre a-i convinge să îşi schimbe felul de a fi şi modul de viaţă, preotul apelează la următorul demers: de cum îi întâlneşte începe să-i facă de râs, să glumească pe seama lor şi să-i batjocorească pentru că sunt leneşi. Se ajunge astfel în situaţia în care sătenii „cale de-o poştă se feresc din drumul popii” pentru a scăpa de „tăndăluiala” acestuia. Dar nici în acest fel nu a reuşit preotul să-i schimbe pe oamenii din Sărăceni şi să-i aducă pe căile cele bune. Singurul rezultat a fost că după atâta „tândălitură^[1]” oamenii încep să-i spună preotului „popa Tanda”. De unde se vede că preotul a început ocara iar oamenii i-au răspuns asemenea.

Însă neînţelegerile dintre preot şi săteni nu se opresc deloc aici. După doi ani de zile de ocară, odată supăraţi pe preot, sărăcenii merg şi ei la protopop şi la episcopie ca să scape de popa Tanda, aşa cum făcuseră cei din Butucani. De astă dată, însă, acum când îşi dorea şi el, preotul nu mai pleacă din sat căci episcopul, „un suflet bun”, îi dă dreptate părintelui şi popa Tanda rămâne tot în Sărăceni.

Întristat că nici nu reuşise să-i schimbe pe săteni în bine şi nici să plece din Sărăceni, părintele Trandafir îşi priveşte cu alţi ochi propria sa viaţă. Nu avea nici un venit, birul de la enoriaşi pentru cele sfinte era doar cu numele, cei născuţi se botează din milă iar celor morţi li se face pomană de către popă. Acasă, soţia lui este bolnavă, are acum patru copii mici de hrănit şi îngrijit… „o casă numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.” Îl cuprinde dezamăgirea şi ajungând la slujbă începe să plângă şi suspinând se roagă cu înfocare Atotputernicului Dumnezeu: „Puternice Doamne! Ajută-mă!”

Până atunci, popa Tanda se îngrijise mai înainte de toate de biserică şi de enoriaşi, dar de atunci încolo „începu a se face şi el om ca lumea, a se îngriji mai-nainte de toate de binele casei sale”. Devine un bun gospodar şi folosindu-se de ce mai rămăsese din zestrea preotesei îşi face un gard în jurul curţii, la gard construieşte o poartă, curăţă pământul de buruieni, îl desţeleneşte, tocmeşte oameni din sat ca să-l are, seamănă legume şi păpuşoi în grădină, îşi cumpără cal şi trăsură etc. După toace aceste lucruri bune, veselia şi voia bună încep să revină în casa părintelui Trandafir.

Când se apropie Paştele, popa Tanda vrea să meargă la târg. Cum trăsura lui nu avea lese^[2] şi arăta ca vai de lume, popa s-a apucat să le împletească singur. Apoi, ajutat de consăteanul Marcu, a făcut mai multe lese pe care le-a vândut la târg. Cu banii câştigaţi a pregătit cele necesare pentru ziua Rusaliilor, pentru preoteasă a cumpărat o rochie nouă, pentru băieţei papucaşi iar Măriucăi, fiica lui cea mai mică, i-a cumpărat pălărie din paie cu două flori roşii.

Ajuns acasă cu cumpărăturile, cu făină albă, unt, zahăr… părintele repară casa şi ferestrele şi văruie pereţii casei şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Acum, când totul arată atât de bine şi îngrijit, preoteasa poate să scoată din ladă icoana maicii Domnului cu chipul Sfintei Mării, la care ţinea atât de mult, s-o pună pe perete şi s-o împodobească cu flori de busuioc. Bucuros şi mulţumit de cele înfăptuite, în acea zi de Rusalii popa Tanda a cântat mai frumos ca niciodată.

În timpul care s-a scurs de atunci, popa Tanda a făcut minuni în Sărăceni, toţi sătenii i-au urmat exemplul şi sunt acum oameni cu stare iar Sărăceniul nu mai este un sat sărac ci unul bogat. Biserica are acum pereţi albi şi un turn sclipitor, drumul spre biserică este neted ca masa şi vârtos ca sâmburele de cireaşă, în dreapta şi în stânga drumului sunt acum nuci stufoşi la care omul priveşte cu drag şi se poate odihni la umbra lor. Datorită schimbărilor începute de părintele Trandafir, acum în faţa bisericii se află o şcoală iar în sat există primărie.

În tot acest timp, popa Tanda îmbătrânise, avea nepoţi de la Măriuca iar Marcu îi devenise cuscru. Oamenii din sat nu-şi mai spuneau: „Popa este omul dracului!” ci „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”

Precum spune proverbul că „omul sfinţeşte locul” aşa şi părintele Trandafir, popa Tanda, a făcut prin puterea exemplului său din satul Sărăceni, cu oameni leneşi, un sat frumos şi bogat cu oameni harnici care se mândresc cu realizările lor.

Se vede treaba că rugămintea înlăcrimată a popii Tanda către Dumnezeu, atunci când îşi pierduse nădejdea în sine şi în oameni, a fost ascultată. Dumnezeu l-a ajutat să depăşească toate greutăţile. L-a înzestrat cu o moralitate ireproşabilă, cu o personalitate puternică şi o demnitate bună de urmat de către săteni, făcând ca relaţia conflictuală iniţială dintre el şi aceştia să se transforme într-o relaţie de solidaritate şi prietenie veşnică.

---

^[1] A pălăvrăgi, a sporovăi, a cicăli, a umbla mult şi fără rost.

^[2] (Cu singularul “leasă”) Împletitură de nuiele în formă de grătar, de gard, de coş etc., folosită, singură sau ca element component, în numeroase scopuri practice.