Era o zi ca
oricare alta. Ca un elev silitor ce sunt, îmi terminasem temele, iar după,
începusem să mă joc pe calculator… nimic interesant, doar tipicele jocuri ale
internetului, în special Mario, Mario era preferatul meu… îmi plăcea foarte
mult că înainte de a începe jocul, puteam alege dacă personajul cu care voi
juca să fie îmbrăcat în roşu sau în verde. Mario putea creşte şi mereu îmi
imaginam dacă va ajunge atât de mare încât să nu mai poată încăpea pe ecranul
micului meu monitor. Atunci când pierdeai o viaţă, el sărea foarte sus, apoi
cobora până când dispărea (oare unde?).După câteva jocuri, înainte de a pierde
ultima viaţă, Mario a coborât atât de jos încât a ajuns pe tastatura mea, iar
cu un semn subtil cu mâna mi-a arătat să privesc peretele din spatele
televizorului…el a ajuns mult mai repede, iar eu urmându-l m-am minunat de ceea
ce vedeam. În locul întunecat şi încurcat cu cabluri prăfuite, apăruse o
,,intrare” fără uşă, împrejurul căreia sclipeau numeroase mesaje colorate în
verde, roşu, albastru, care mă îndemnau să intru, însă oricât de mult mi-aş fi
dorit asta, eram oricum mult prea mare pentru a intra, însă cu un sunet
,,virtual”, Mario mă asigură că nu e nici o problemă, după care intră. De
partea cealaltă a peretelui, unde eu credeam că se află apartamentul părăsit al
unei familii cipriote, se aprinse o lumină puternică după care mâinile lui
Mario, care acum, spre surprinderea mea, era la fel de mare ca mine, cuprinseră
marginile uşii de o parte şi de alta, după care trase făcând uşa destul de
încăpătoare pentru mine. De partea cealaltă, totul era altfel, era făcut din
cuburi, chiar şi eu acum eram compartimentat în câteva cuburi de culoarea
hainelor mele. Copacii erau din bule de gumă cubice, iar pământul nu era nimic
altceva decât un puzzle de cuburi mai mici care pur şi simplu pluteau în ceva
care nu era aer, era asemănător lui, dar mirosea oarecum plăcut a circuite şi
îi puteai schimba culoarea doar gândindu-te…
În jurul copacilor se plimbau
ţestoase mov sau de un verde aprins care intrau în carapace şi se învârteau
rapid dacă le loveai sau săreai pe ele. Am început să alerg şi să mă joc, dar
nu am observat golurile de cuburi prin care cădea Mario când pierdea o viaţă,
şi am căzut într-unul, însă nu la fel ca şi cum aş fi căzut într-o prăpastie,
de exemplu, parcă doar pluteam lin spre pământ ,care nu părea să se arate
curând…
Si plutind aşa lin şi nesfârsit, am
tras pătura de pe mine şi am deschis ochii, realizând că totul fusese doar un
vis, sau poate că nu…dacă fusese un semn sau doar o trimitere în lumea reală
făcută în aşa fel încât să nu îmi dau seama sau să nu pot spune nimic nimănui,
însă…poate că e mai bine aşa, decât să le fi povestit prietenilor şi să mă
creadă vreun ciudat.
Dar totuşi în mintea mea era ceva ce
îmi spunea că totuşi nu fusese doar un vis, aşa că am sărit din pat la birou şi
am deschis computer-ul. ¦Internetul nu mergea, aşa că am încercat să aşez
cablurile din spatele biroului, mai bine încât să pornească…şi nu a fost în
zadar, internetul a pornit, iar eu am deschis o fereastră şi am început să mă
joc Mario, însă totul era normal. Mario sărea şi cobora la fel ca înainte,
virtual, nu părea să aibă niciun fel de expresie sau tentativă de real.
De fiecare dată când pierdea o viaţă ,totul
era exact la fel şi nimic neobişnuit nu se întâmpla, aşa că am mers în spatele
televizorului…Cand-colo, nici de cum uşă luminoasă sau lumină puternică ,ori
măcar mirosul acela plăcut al aerului, sau ce o fi fost, nimic…aşa că am
încercat să strig şi să bat în părticica de perete, însă nu am făcut nimic
altceva decât să-l fac pe vecinul care locuia alături şi pe care eu îl credeam
inexistent, să bată la uşă pentru a-i spune mamei să îşi dea animalul afară, pentru
că face mult zgomot şi îl deranjează!!!... Încercând să îi explic mamei nu am
făcut-o decât să creadă că am nevoie de psiholog. Până când voi descoperi
aşa-zisul ,,mister”, el va rămâne un adevărat motiv care să îmi dea de gândit.
JJJ
