O ţară încântătoare, ţara mea

Iulia Alexandra Cotoi, clasa a VIII-a B

Fiecare dintre noi are o ţară, o patrie pe care o iubeşte şi o respectă. România este patria mea şi a tuturor românilor, o ţară plină cu lucruri frumoase şi legende. Legende cum ar fi cea a Contelui Dracula dar şi întreaga istorie aparte a României impresionează pe orice turist. Mărturii ale acestor frumuseţi deosebite pot fi găsite în bisericuţele de lemn din Transilvania, în varietatea costumelor populare diferite de la o zonă la alta a ţării sau în simplitatea obiectelor de artă populară. Toate acestea fac pe oricine să nu-şi mai dorească să părăsească aceste meleaguri.
Merită să admiraţi tezaurul mânăstirilor din Bucovina, datând din secolul al XVI-lea, să ascultaţi vrăjiţi Rapsodia Română, compusă de George Enescu, inspirată din minunatele teme folclorice româneşti.
Arhitectura meşteşugarilor şi bucătăria populară din tradiţia românească reprezintă o cultură vie cu o valoare unică care îşi cer şi ele atenţia cuvenită. Iar dintre personalităţi, dramaturgul Eugen Ionescu, sculptorul Constantin Brâncuşi şi compozitorul George Enescu sunt doar trei dintre cei care au dus numele României dincolo de hotare.
Patrimoniul cultural al României este unic şi autentic.

Obiceiuri şi credinţe de Paşte în satul meu

Irina Magaon, clasa a VIII-a B
Iulia Alexandra Cotoi, clasa a VIII-a B

În noaptea Învieri, când se vine la biserică, oameni ţin în mâna lumânări aprinse iar în buzunar pe lângă ouă se adaugă şi verdeaţă. Tot în noaptea Învieri se lasă lumina aprinsă în casele oamenilor.
Într-un bol se pun în apă câteva ouă vopsite şi câţiva bănuţi pentru ca dimineaţa toată familia să se spele cu ea pe faţă pentru a fi ocoliţi de greutăţi.
Se spune că sălciile cu crengile plecate sunt cele care au mângâiat-o pe Fecioara Maria când Iisus a murit. Oul simbolizează mormântul şi viaţa doarece din el iese o altă viaţă adică puiul. Culoarea roşie a oului simbolizează sângele Mântuitorului. Ciocnirea oului reprezintă deschiderea mormântului.
Iisus s-a dus blând fără nici o împotrivire la pătimire şi de aceea mielul este mâncarea specifică de Paste.

Colega mea

Daria Andrada Tănasie, clasa a VIII-a A

Privind într-o dimineaţă către infinitatea albastră a cerului şi văzând că soarele îmi zâmbea cu atâta forţă, m-am gândit cât de norocoasă sunt că am o prietenă pe nume Andreea, care îmi înseninează viaţa zi de zi.
Andreea are aceeaşi vârstă ca mine şi împreună am păşit acum şapte ani pe drumul cunoaşterii, căci nu întâmplător ea este şi colega mea de bancă.
Cu faţa ovală, cu ochii mari şi verzi ca sălciile, cu părul negru ca abanosul, ce-i cade peste umeri, cu obrajii rotunjori… aşa arată o simplă fată cu chip angelic: Andreea, colega mea.
Frumuseţea fizică a Andreei evidenţiază frumuseţea ei morală, căci sinceritatea, loialitatea şi credinţa sunt însuşiri care o definesc.
Ochii ei, asemenea unei oglinzi a sufletului, ascund o infinită dragoste pentru oameni şi o nesfârşită poftă de viaţă.
Ceea ce ne leagă sunt pasiunile comune: lectura, muzica, filmul şi un deosebit simţ al umorului, deoarece atunci când suntem împreună viaţa pare o adevărată scenă de teatru cu actori mereu veseli şi niciodată trişti.
Ţinuta vestimentară a Andreei reliefează ţinuta sa comportamentală, firea ei dinamică şi energică. Ea iubeşte roşul, galbenul, verdele, culori ce exprimă o dragoste faţă de natură.
Accesoriile pe care Andreea le adaugă ţinutei sale vestimentare îi contureză şi mai bine personaliatea şi îi pune în evidenţă frumuseţea naturală pe care ea o consideră un dar divin.
Pentru noi şcoala este ca o a doua familie şi iubim aceleaşi materii: româna, franceza, istoria, geografia, deoarece atât eu cât şi Andreea suntem firi creatoare, visătoare. Noi dorim să călătorim prin pagini de carte, să cunoaştem lumea, să ne cunoaştem originile şi să îi slăvim pe cei care au luptat pentru noi.
Astfel, pentru mine, Andreea a apărut ca o binecuvântare căci împreună am învăţat să descoperim şi să apreciem frumuseţea celui mai de preţ dar: viaţa.
Pentru toate astea o iubesc şi o apreciez, fiindcă zi de zi îmi demonstrează ce înseamnă o prietenie fără bariere.

Creaţia este o aventură, un joc

Claudia Florentina Prină, clasa a VIII-a A

Încă de când eram mică am început să desenez. Mâzgăleam orice foaie de hâtrie fără să am o idee anume despre ceea ce vreau să desenez. Pentru mine era ca un joc. Mai târziu mi-am dat seama că era mai mult decât atât, era o creaţie, propia mea creaţie.
Odată eram cu prietena mea Magda. Ne-am gândit să facem un concurs: cine desena cel mai frumos primea premiul cel mare, o păpuşă Barbie. M-am străduit să fac cel mai frumos desen şi am reuşit. Totul pornise de la o provocare, un joc al desenelor.
Tot de atunci mă pasionează confecţionarea hainelor. Creasem multe modele de rochii, fuste, bluze, pantaloni... dar pentru mine şi această creaţie era tot o joacă.
Chiar şi atunci când construiam cu fetele castele din nisip totul ni se părea o joacă, o aventură frumoasă. Ne gândeam cum să le împodobim: cu livezi, grădini cu flori... Tot o creaţie era!
Devenind mai mare am învăţat să deosebesc creaţia de un joc, însă mi-am dat seama şi de faptul că erau strâns legate între ele. De la un joc pornea totul.
Aş dori ca într-o bună zi creaţiile mele să devină realitate!

Din istoria Şcolii Işalniţa

Irina Magaon, clasa a VIII-a B
Iulia Alexandra Cotoi, clasa a VIII-a B

Dacă deschidem cărţile în care stau închise graiurile istorie vom vedea ca maica iubitoare şi crescătoare a şcolii a fost de-a lungul grelelor veacuri Biserica.
Începuturile şcolii din Işaliniţa se fixează în anul 1830 când a luat fiinţă o şcoală mixă de băieţi şi fete, cea de băieţi era condusă de un învăţător iar cea de fete de o învăţătoare. Această şcoală a funcţionat până în 1893 când s-a împărţit într-o şcoală de băieţi şi alta de fete.
Primii învăţători au fost preotul Tudor Pârlea, cântăreţul bisericesc Ionuţ Popescu şi învăţătorul calificat Ştefan Ionescu, absolvent al Şcolii Normale din Craiova.
Între anii 1890-1892 în comună se construieşte primul local special pentru şcoală. În 1926 se construieşte local pentru şcoala de băieţi, având patru săli de clasă şi cancelarie.
În anul 1859 numai doi elevi au terminat şcoala, iar în anul 1900 ,,Marele Dicţionar Geografic” arată că în sat erau numai o sută de ştiutori de carte. După reforma învăţămâtului din 1948, s-a înfinţat Şcoala obligatori de 7 ani, îmbunătăţind-se condiţiile de învăţătură. În acest timp şcoala s-a rupt de biserică şi s-a tras deoparte cu rosturi mărite şi oarecum speciale, ducându-şi viaţa departe de biserică.
În anul 1896 au frecventat şcoala 81 de băieţi şi 57 de fete, toţi din Işalniţa. Lecţiile se ţineau între orele 8-14 şi 15-17, elevii învăţând scrisul şi cititul, gramatica, geografia şi mecanica practică.
În prezent, şcoala din Işalniţa dispune de un local nou, dotat cu mai multe laboratoare şi câte o sală de clasă pentru fiecare grupă de elevi. Frecvenţa la şcoală a elevilor este de sută la sută, iar cadrele didactice sunt foarte bine pregătite profesional, contribuind la ridicarea nivelului de cultură al elevilor.

Cine a fost Eliza Opran?
Petre Opran a avut funcţia de magistrat, fiind totodată un însemnat proprietar şi om politic. Acesta a studiat dreptul la Facultatea de Drept din Pesta. În anul 1853, Petre Opran conducea Teatrul din Craiova, care avea un repertoriu asemănător cu cel al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Petre Opran se stinge din viaţă la 23 iunie 1885, în Işalniţa, lăsându-i Elizei Opran, fiica sa, conacul boieresc din localitate.
În anul marii răscoale ţărăneşti din 1907 primar în satul Işalniţa era Alexandru Năstase. Acesta a format un grup de săteni, din toate categoriile de vârstă, şi a încercat să tempereze nemultumirea locuitorilor Işalniţei, simpatizanţi cu răscoala, mergând la conacul moşieresei Eliza Opran pentru a trata doleanţele sătenilor. Aceştia au cerul să le fie împărţit pământul luat cu japca, prin măgurire, de Petre Opran, zis conu Pera. Petre Badea, reprezentant al tineretului, a vorbit cu Eliza Opan pentru a se judeca pentru moşia decedatului Petre Opran.
În anul 1908 moşia a trecut la stat iar ieşelniţeni au muncit ca dijmaşi sau zileri la arendaşii diverselor ministere.
Înainte să moară, Eliza Opran a poruncit să se construiască în capul clădirii conacului boieresc o altă casă unde să-i fie aşezat corpul . Peste câţiva ani acestă nouă clădire urma să devină şcoală.
În anul 1933 preotul Grigore Ţolescu a costruit în Işalniţa o Casă culturală careia i-a dat numele de Eliza Opran.
Actuala şcoală din Işalniţa este construită în jurul vechiul conac boieresc Opran.

Numele localităţi Işalniţa în documente istorice

Irina Magaon, clasa a VIII-a B
Iulia Alexandra Cotoi, clasa a VIII-a B

La începuturi, numele aşezării a fost Şalniţa, aşa cum reiese dintr-un hrisov emis în Bucureşti la data de 8 mai 1577 în timpul domiei lui Mihnea Turcitu. Aşa cum scrie logofătul acestui domn, Şalniţa era dat, împreună cu alte sate, în stăpânire, pentru merite deosebite, boierului Radu Craiovescu.
În secolul al XV-lea obştea sătească este descrisă amănunţit ca stăpânire în “de avălmăştie” a unei moşii a boierilor Craioveşti. Tot atunci este menţionat vornicul Tudor de la Eşalniţa. Acelaşi Tudor este reamintit de hrisovul din 17 mai 1589 ca fiind din Eşalniţa.
Între cei patru boieri care au depus mărturie pentru satele jupâniţei Chira, la 3 august 1594, era şi Neagoe din Eşalniţa. La 19 septembrie 1599, Neagoe depunde mărturie într-o carte de judecată a marelui ban Calotă Craiovescu.
O altă variantă, care mai circulă şi astăzi, asupra numelui localităţii arată ca pe timpul când turcii stăpâneau Ţara Românească, şi implicit Işalniţa, în care se găsea un han renumit, aceştia văzând cât de frumoasă era hangiţa, al cărei nume era Niţa, beiul împreună cu ceilalţi turci foloseau faţă de localnici cuvântul Işal + Niţa = frumoasa Niţa. Acest cuvânt le-a plăcut locuitorilor satului şi l-au împrumutat dând localităţi numele de Işalniţa, nume care dăinuie până în zilele noastre.

Obiective importante din Işalniţa

Dispensarul medical
La iniţiativa şi prin implicarea în mod direct a preotului Grigore Ţolescu, în anul 1948 a fost construit, prin contribuţia voluntară a cetăţenilor localităţii, un Dispensar medical cu patru camere, baie, bucatărie şi sală de naşteri.
O dată cu trecerea timpului, după revoluţia din 1989 dispensarul a fost renovat în totalitate şi dotat cu toate cele necesare, astfel încât astăzi corespunde întru totul necesităţilor populaţiei din comună. În cadrul dispensarului funcţionează medici şi asistente cu o bună pregătire profesională, fapt ce a făcut ca bolile contagioase şi mortalitatea infantilă, care în trecut făcea răvagii, să fie astăzi eradicate.

Poliţia
Actualul local al Politiei a fost construit în anul 1940. În această clădire a funcţionat, mai întâi, Jandarmeria apoi, până la Revoluţia din 22 decembrie 1989, Miliţia iar după această dată clădirea a devenit sediul Poliţiei.
Poliţia apără interesele cetăţenilor, liniştea, veghează la respectarea legilor statului şi este condusă cu competitivitate şi răspunde de şeful de post şi ajutoarele sale.

Primăria
Primul local al Primăriei a fost construit în anul 1880, cuprinzând două camere şi holul, sub conducerea primarului de atunci Tudor Mălăescu, care a condus comuna timp de 7 ani. În anul 1952, în continuarea celor două camere s-au mai construit încă opt, din cărămidă, şi s-a acoperit în întregime clădirea cu tablă galvanizată.
Pe lângă primar, personalul instituţiei era alcătiut din notar şi preceptor. Primul preceptor al primăriei a fost Dincă Mitrache, care nu ştia carte şi aduna banii rezultaţi din impozite şi taxe cu un fel de măsură din metal. Această măsură fiind plina din monede, avea o valoare bănească echivalentă cu arhitectura impozitului sau a taxei pe întregul an.

Biserica
Este aşezată pe tăpşanul de răsărit al comunei, ca o mângâiere a harnicilor locuitori sălăşluiţi din vremuri îndepartate pe ţarinile Işalniţei. Biserica parohială, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost construită cu sudoarea oamenilor comunei. Cărămizile au fost lucrate pe malurile Amaradiei şi Jiului şi aduse bucată cu bucată la locul construcţiei, date din mână-n mână printr-un şir de circa 1,5 km format din bărbaţi şi femei.
Ziditorii din temelie ai acestui sfânt lăcaş au grăit nepoţilor şi srănepoţi lor cu graiul scurt al pisaniei scris în chirilică, ce se păstrează cu cinste deasupra uşii din tinda biserici. Privită ca aspect general, Biserica este zidită în formă de corabie, având turla deasupra pronaosului, iar în vârf Sfânta Cruce, ca semn al biruinţei peste timpurile care au trecut şi care vor veni. Tâmpla (catapeteasma) este din zid, originală şi frumos decorată.
Naosul este dreptunghiular, dispus cu o dimensiune mare în lungul bisericii, boltit cu o calotă sferică rezemată pe două perechi de arcurii din zidărie neegale ce stau în picioare şi care pornesc de la fundaţia clădirii.
Pronaosul este tot dreptunghiular însă dispus de-a curmezişul bisericii, boltit la fel ca naosul, cu picioare de susţinere pentru arcuri. Uşa de la intrare a avut odată un chenar de piatră sculptată din care astăzi a rămas numai inscripţia. Pridvorul este dreptunghiular, boltit cu o calotă sferică pe două perechi de cercuri neegale.
Stâlpii pridvorului au o secţiune hexagonală şi, dintre ei, numai doi sunt degajaţi, alţi doi sunt prinşi la colţuri şi încă doi la zidul din interior.
În exterior biserica are un apendice cu scară de acces la clopotul din turla bisericii, ce servea în trecut, până în 1982, drept clopotniţă. Ca o noutate, biserica nu are pod acoperişul plecând direct din bârnele de legătură îngropate în zidul bisericii. De asemenea, există trei straturi de pictură: primul din 1706, celui de-al II-lea nu i se cunoaşte anul realizării, iar al III-lea datează din 1914 fiind realizat pe un strat de ghips în tehnica uleiului, executată în timpul păstoririi preotului Gheorghe Grogorian.