duminică, 9 noiembrie 2014
marți, 23 septembrie 2014
Coordonatori Nr.5 şi Nr.5 bis
Prof. Cristina Sandulian
Prof. Ionela Silvia Cojocăreanu
Coordonatori Nr.5 bis (Revista pentru profesori)
Prof. Constantin Sandulian
Prof. Petrică Vasile
miercuri, 28 mai 2014
marți, 27 mai 2014
The Beatles
Florentina Marin VII B
Grupul a fost alcătuit din John Lennon (vocal, chitară ritmică), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) şi Ringo Starr (baterie). Ei s-au adresat generaţiile de tineri crescute în atmosfera de după Al Doilea Război Mondial, în Anglia, SUA etc. Fără dubiu, The Beatles este unul din cele mai faimoase şi mai de succes grupuri din istoria muzicii rock, având peste 1,1 miliarde de discuri vândute în lumea întreagă.
Au devenit faimoşi pentru melodiile lor, nu foarte apreciate de unii critici, considerate aparţinând muzicii pop, dar în lucrările lor de mai târziu au obţinut laude atât din partea criticilor cât şi din partea ascultătorilor. În cele din urmă, ei şi-au dovedit nu doar talentul de muzicieni ci s-au îndreptat cu succes chiar spre cinematografie şi, în cazul lui John Lennon, în activism politic.
În 2004 revista Rolling Stone clasa trupa The Beatles pe locul I pe lista celor 100 a celor mai mari artişti ai tuturor timpurilor. Conform aceleiaşi reviste, muzica inovativă a trupei The Beatles şi impactul cultural al acesteia au ajutat la definirea culturală a anilor 1960.
În decursul anului 1963, cântecele formaţiei se vor situa cu precădere pe locul întâi din topurile britanice. Numărul total al discurilor formaţiei The Beatles care s-au vândut în acest an, de două milioane şi jumătate, a constituit un record în istoria muzicală a Marii Britanii.
În aprilie 1963 apare al treilea single al trumei, intitulat „From Me to You”.
În perioada mai-iunie, The Beatles participă la un nou turneu, alături de Roy Orbison, iar în august apare single-ul „She Loves You”, cu un tirajul precomandat de 500.000 de exemplare.
Mania pentru Beatles a început în Anglia pe 13 octombrie 1963 cu o apariţie televizată la London Palladium (emisiunea „Sâmbătă seara la Palladium”).
Turneul în Suedia s-a soldat cu un imens succes.
În noiembrie 1963, Beatles cântă la Royal Command Performance în acelaşi program cu Marlene Dietrich și Maurice Chevalier.
La sfârşitul anului 1963, apare albumul With The Beatles (cu o precomandă de 1.000.000 de cereri). Un critic de la ziarul Sunday Times scria: „Sunt cei mai mari compozitori după Beethoven".
În ianuarie 1964, susţin concertul „Olympia”, alături de Trini Lopez şi Sylvie Vartan. Single-ul „I Want to Hold Your Hand” va ocupa locul I în top-urile americane. Beatlemania a explodat apoi în SUA.
Această trupă, ce cânta muzică pop pe atunci, a devenit în scurt timp un fenomen mondial cu fani care-i adorau pe membrii trupei, cu adulaţii isterice din partea fanilor şi condamnări din partea comentatorilor culturali, printre care şi Frank Sinatra.
O parte a criticilor adresate trupei îşi avea originea în confuzia asupra surselor muzicii lor (o confuzie asemănătoare a planat şi asupra lui Elvis Presley în 1956, criticile provenind de la persoane care nu cunoşteau tradiţia muzicii blues, R&B şi gospel) iar o parte era cauzată de reacţia neîncrezătoare cu privire la lungimea părului membrilor The Beatles.
În 1964, ei au ocupat primele 5 poziţii ale „Hot 100” din revista Billboard, o realizare care nu a mai fost repetată niciodată până acum.
Au urmat turnee în Europa şi Australia iar mai târziu are loc premiera filmului A” Hard Day's Night”, single-ul cu acest titlu cucerind rapid locul I în clasamente.
Au susţinut primul mare turneu peste ocean (întâlnire cu Bob Dylan) continuat cu turneul prin Anglia, show-ul televizat împreună cu The Yardbirds şi apariţia melodiei „I Feel Fine/ She's a Woman” (locul I în topuri).
În 1966 a urmat ultimul concert în Anglia organizat de publicaţia New Musical Express, în iulie turneul în R.F. Germania (primiţi triumfal la Hamburg), apoi turneul în Filipine (record al numărului de spectatori: 100.000) şi un concert în Japonia.
luni, 26 mai 2014
How were jeans invented?
Florentina Marin VII B
The story of jeans started at the time of the American Gold Rush. In 1849 thousands of people went to California to dig for gold and hopefully make their fortune. Among them was a young man called Levi Strauss who went to California from Germany at the age of 18. He didn’t find any gold but the made a lot of money.
Levi S. realised that the gold miners needed very strong clothes which were easy to wash and which were comfortable to wear. So in the early 1850’s , he bought some thick cotton denim from a mill in New Hampshire, USA. The name denim used to describe the cotton, came from serge de Nimes, after the town of Nimes in the south of France, Levi S. decided to make trousers from this strong material.
“If I make the trousers from denim he thought, I’m sure people will buy them. They’d rather have trousers which will last a long time then the ones they-re wearing at present.” And he was right!
Levi Strauss’s trousers were later called jeans, possibly because sailors from Genoas in Italy wore them. The popularity of jeans increased and they were soon sold right across the USA. In 1873, stitching shaped like the wing of the Rocky Mountain Eagle, was added.
In the 1950’s, the fashion for jeans arrived in Europe. A magazine advertisement showen that in the USA, jeans were worn every day and not just at work. People in Europe began to wear jeans in their free time.
In the 1980s a jeans advertisement appeared on British TV. In it, a young man walked into a launderette, took off his jeans and put them in a washing machine.
Everyone in the launderette was shocked. As a result of the advertisement make of jeans increased by 800 per cent.
marți, 20 mai 2014
luni, 19 mai 2014
duminică, 18 mai 2014
sâmbătă, 17 mai 2014
miercuri, 14 mai 2014
Dragostea pentru patrie
Luciana Dumitrescu VIII A
Dragostea de patrie este cel mai nobil şi cel mai înălţător sentiment pe care îl poate simţi o fiinţă omenească.
Dragostea de patrie este dragostea de pragul casei în care ne-am născut, de vatra focului şi de cuptorul la care ne-am încălzit în iernile aspre când zăpada scânteietoare era spulberată de vânturi sau scârţâia sub pasul zburdalnicei copilării. Este dragostea de pace, de liniştea şi de prosperitatea patriei noastre. Este spiritul revoluţionar care ne face să realizăm lucrurile mai bine, să le dorim mai frumoase, să ne bucurăm de ele şi de o viaţă liberă.
Dragostea de patrie este viaţa, fericirea pe care o simţim trăind în fiinţa neamului nostru, este sănătatea noastră, orizonturile acestui pământ, este cerul curat cu miros de fân şi parfum îmbietor al florilor, este seninul nopţilor cu stele, sunt sclipirile stropilor de rouă de pe iarba înverzită în dimineţile de primăvară pe care razele soarelui vin să le răpească sus, în văzduh.
Orice român care îşi iubeşte patria se gândeşte cu bucurie la oamenii valoroşi ai acestor meleaguri pe care le iubim: Burebista, Decebal, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanul, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, George Enescu şi mulţi alţii. Fără ei, cuvântul “patrie” ar fi gol, fără sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii şi al ştiinţelor, ţara noastră ar fi doar o etichetă de un anumit contur pe harta lumii.
Dragostea de patrie înseamnă să ne sacrificăm, să dăm totul pentru ţară, înfăptuindu-i idealurile, trăind în adevăr şi dreptate.
marți, 13 mai 2014
Călătorie prin lunile anului
Luna Ianuarie
Ianuarie sau Ienaiu este prima lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele şapte luni gregoriene cu o durată de 31 de zile.
Numele lunii ianuarie (latină: Ianuaris) vine de la zeul Ianus din mitologia romană, zeu cu două feţe: una orientată spre anul care se încheie şi alta spre anul care vine.
Luna ianuarie a fost introdusă în calendarul roman în jurul anului 700 î.Hr. Până atunci anul avea doar zece luni (304 zile). Grecii numeau luna ianuarie Camelion. În România, luna ianuarie, popular, se numeşte Gerar. Sărbătorile din luna ianuarie cuprind obiceiuri şi practici specifice începutului de an prin care oamenii speră să obţină prosperitate, sănătate, linişte şi pace.
Luna Februarie
Februarie este a doua lună a anului în calendarul Gregorian. Este cea mai scurtă luna gregoriana care are numai 28 sau 29 de zile. Lună are 29 de zile în anii bisecţi, în ceilalţi ani luna februarie are 28 de zile.
Numele lunii februarie (latină: Februaris, onis = purificare, curăţire) este legat de ritualul curăţirii ce se făcea anual la 15 februarie. Această lună era închinata zeului împărăţiei subpământene Februs. Grecii numeau luna februarie Anthesterion. În România, luna februarie, popular, se numeşte Făurar.
Lună Martie
Martie, una dintre cele şapte luni ale anului cu o durată de 31 de zile, era considerată o lună favorabilă începerii războiului. Şi asta pentru că numele său este inspirat de zeul războiului în mitologia romană, Marte. Există şi un obicei legat de urzică, socotită “prima buruiană din martie”: cei care mănâncă urzici în această lună vor fi sănătoşi tot anul. O superstiţie populară le cere oamenilor să nu pronunţe cuvântul “şarpe” toată lună martie, pentru că, altfel, “toată vara îţi iese în cale”. La sate, apa de ploaie din luna martie, păstrată în butoaie, era folosită de tinerele fete pentru spălat. Se spune că această apă, folosită la spălatul corpului, întinde pielea, făcând-o mai frumoasă.
Bătrânii realizau şi un soi de prognoza meteo folosindu-se de vremea din luna martie. Se spunea că, dacă în martie ploua foarte puţin, atunci aprilie va fi o lună extrem de ploioasă. Tunetele din martie prevesteau, credeau bătrânii, un an extrem de mănos.
Luna Aprilie
Aprilie sau Prier este a patra lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele 4 luni gregoriene cu o durată de 30 de zile.
Luna aprilie se numeşte în tradiţia populară Prier, deoarece se consideră că această perioadă din an era foarte prielnică. Totuşi, în unele zile vremea putea provoca pagube iar când temperaturile erau scăzute şi cu vânt uscat, luna aprilie era denumită în popor “Traistă-n Băţ”.
Luna Mai
Mai sau Florar este a cincia lună a anului şi una dintre cele şapte luni gregoriene cu o durată de 31 de zile.
Grecii numeau luna mai Thargelion. În România, luna mai, popular, se numeşte Florar. Pe ogoare, în livezi, grădini şi podgorii activitatea este în toi iar turmele de oi, cirezile de vite şi prisăcile dau randament maxim.
Luna Mai este considerat luna florilor, a plantelor. Mai este cunoscută de Prătar (din latinescul pratum = pajişte).
Luna Iunie
Iunie sau Cireşar este a şasea lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30 de zile.
Numele lunii iunie (latină: Iunius) vine de la zeiţa Iuno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor măritate. Grecii numeau luna iunie Skirophorion. În România, luna iunie, popular, se numeşte Cireşar. Pe data de 22 iunie este solstiţiul de vară, marcând ziua cea mai lungă a anului.
Luna Iulie
Iulie sau Cuptor este a şaptea lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele şapte luni gregoriene cu o durată de 31 de zile.
Numele lunii iulie vine de la Iulius Cezar care s-a născut în această lună. Înainte, luna iulie se numea în latină Quintilis pentru că era a cincia lună în calendarul roman, calendar care începea cu lună martie. Iulie începe în aceeaşi zi a săptămânii ca şi Aprilie în fiecare an şi ca Ianuarie în anii bisecţi
Luna August
August este a opta lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele şapte luni gregoriene cu o durată de 31 de zile.
Numele lunii august vine de la numele primului împărat roman, Cezar August. Lună are 31 de zile, pentru că Cezar August a dorit ca luna august să aibă tot atâtea zile câte are luna lui Iulius Cezar, luna iulie. Înainte, luna august se numea în latină Sextilis pentru că era a şasea lună în calendarul roman.
În România, luna august, popular, are mai multe denumiri zonale: Augustru, Măselar, Gustar, Secerar.
Luna Septembrie
Septembrie este a noua lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30 de zile.
Numele lunii septembrie (latină: September) vine de la cuvântul latinesc septem, şapte, pentru că luna septembrie era a şaptea lună în calendarul roman.
Grecii numeau luna septembrie Boedromion. În România, luna septembrie, popular, se numeşte Răpciune. Luna septembrie este luna cea mai importantă pentru cei care au trudit pământul, acum fiind culese roadele muncii de peste an.
Luna Octombrie
Octombrie este a zecea lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele şapte luni gregoriene cu o durată de 31 de zile.
Numele lunii octombrie (latină: October) vine de la cuvântul latinesc octo, opt, pentru că luna octombrie era a opta lună în calendarul roman.
Grecii numeau luna octombrie Pyanopsion. În România, luna octombrie, popular, se numeşte Brumărel. În această lună cad frunzele din copaci, ţăranii se ocupă mai mult de treburile gospodăriei, tot acum se fac însămânţările de toamnă.
Luna Noiembrie
Noiembrie este unsprezecea lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30 de zile.
Numele lunii noiembrie (latină: November) vine de la cuvântul latinesc novem, nouă, pentru că luna noiembrie era a noua lună în calendarul roman.
Grecii numeau luna noiembrie Maimakterion. În limba română, luna noiembrie se numeşte popular şi Brumar. Este timpul brumei, sunt însămânţate toate grânele de toamnă şi totul este gata pentru iernat.
Decembrie este a douăsprezecea lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele şapte luni gregoriene cu o durată de 31 de zile.
Numele lunii decembrie (latină: December) vine de la cuvântul latinesc decem, zece, pentru că luna decembrie era a zecea lună în calendarul roman.
Grecii numeau luna decembrie Poseidon. În România, luna decembrie, popular, se numeşte Undrea. Denumirea de Undrea sau Andrea vine de la faptul că încă se păstrează amintirea Sfântului Andrei, sărbătorit pe 30 noiembrie.
luni, 12 mai 2014
Ploaia
Ploaia. Un fenomen natural des întâlnit.
Ce putem spune despre ploaie? Ne dorim să înceapă într-un anume moment? Sau să înceteze într-un anume moment? Nu putem decide un astfel de lucru care nu depinde de noi.
Dar picăturile însufleţite, asemenea unor fiinţe ce aleargă cu paşi plăpânzi în lacrimile Domnului, asemenea unor zâne ce poartă perle strălucitoare înfiripate în mii de lanţuri pe care le azvârle apa tulbure de râu, ne farmecă prin minunăţia lor. Ne încearcă imaginaţia şi ne fac să gândim astfel: "Este acest strop o fiinţă care se joacă în ploaie?"
Da, ne putem imagina acest lucru. Putem să creăm o întreagă poveste în care picătura de ploaie este însăşi fiinţa ploii mlădioase care ne învăluie cu liniştea ei caldă, aducându-ne un moment de bucurie fantastic.
Imaginaţia este ca un joc al minţii noastre în care ne putem folosi atât raţiunea cât şi inima şi care ne dă curajul de a spune adevărul despre noi, oamenii: că suntem doar nişte copii care uită de lumea reală atunci când devin una cu ploaia caldă de vară ce îi acoperă.
Norul întunecat al furtunii este purtat pretutindeni de ploaia strălucitoare, ca un paharnic de demult ce toarnă râurilor în cupe de piatră plânsul său şi dăruieşte oamenilor zborul liber al gândurilor, devenind mici eroi ai imaginaţiei lor.
duminică, 11 mai 2014
Lumea copilăriei
Luciana Dumitrescu VIII A
Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe această lume şi nu ştim când şi unde se termină ea. Ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin.
Copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de toate tainele existenţei, ale lumii.
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul cu maximă intensitate, în care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi, în acelaşi timp, cu toată lumea.
Copilăria mea este frumoasă, sinceră şi luminoasă. Am prieteni pe care îi cunosc încă de la grădiniţă iar la şcoală mi-am făcut noi prieteni, şi ne înţelegem foarte bine cu toţii. Ne ajutăm când avem nevoie dar ne şi răsplătim reciproc, dovedind că ne putem baza unii pe alţii. La sfârşitul clasei a patra vine şi prima noastră despărţire, cea de doamna învăţătoare, o fiinţă deosebită care ne-a învăţat multe lucruri folositoare. Dar apar şi noi întâlniri, la începutul clasei a cincia, cu o persoană minunată numită “doamna dirigintă” şi mulţi alţi profesori bucuroşi că ne vor învăţa din experienţa lor şi care ne vor sta alături alţi patru ani ai vieţii noastre.
Toate acestea fac parte din viaţa fiecărui om, pe care o trăieşte aşa cum simte şi aşa cum doreşte.
Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia copilăriei dispare.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi, ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea.
Copilăria trebuie trăită din plin pentru că mai târziu vom regreta pierderea acestor clipe frumoase, ea fiind inima tuturor vârstelor.
miercuri, 16 aprilie 2014
Gândurile
Alexandra Stancu VII B
Lasă-ţi gândurile de-o parte
Şi păstrează pe chip un zâmbet,
Lasă lacrimile ploii să-ţi spele
Durerea din suflet.
Lasă-ţi aripile să crească
Să zbori spre albastrul senin,
Să-mi fii zeiţa cerească
Şi ţie să mă-nchin.
Închide poarta durerii
Şi-aruncă cheia-ntr-un lac,
Cu un singur cuvânt
Tu fă-mă să fac!
marți, 15 aprilie 2014
„Amintiri din copilărie” de Ion Creangă
Ion Creangă s-a născut în 1839 la Humuleşti, fiind copilul lui Ştefan a Petrei Ciubotariul şi al Smarandei Creangă. El face parte din valorile clasice româneşti, alături de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici. Toţi cei patru mari clasici au fost contemporani şi prieteni. Forţa creatoare a lui Creangă este epică. Tudor Vianu, în „Arta prozatorilor români", subliniază oralitatea pasajelor din „Amintiri din copilărie". Nică reprezintă copilul de pretutindeni iar copilăria lui - aşa cum spune şi George Călinescu - este copilăria copilului universal. Profesiunea de iubire a satului reiese foarte clar din textul narativ care îl are în centru pe Nică, atunci când trebuie să plece la Socola. Despărţirea de sat şi de cei dragi provoacă o adevărată dramă în sufletul copilului: „cum nu se dă ursul scos din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, pruncul dezlipit de la sânul mamei, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1885, când veni vremea să plec la Socola". Satul cu Ozana cea frumos curgătoare şi apa limpede ca cristalul, fraţii şi surorile, zilele frumoase de sărbători, tovarăşii din copilărie - erau câteva din lucrurile de care Nică nu concepea să se despartă. Dar stăruinţa părinţilor de a urma mai departe seminarul de la Socola este de nezdruncinat. Cu toată durerea-n suflet, băiatul este obligat să se despartă de cei dragi şi împreună cu Zaharia lui Gâtlan porneşte spre locuri străine, duşi amândoi în căruţa lui Luca Moşneagul. Drumul până la Socola este o adevărată aventură pentru cei doi fii ai muntelui: muşcăturile ţânţarilor, apa caldă de la şes, aerul neprimitor îi amărăsc şi mai mult pe cei doi, dându-şi seama ce frumoase şi promiţătoare erau locurile lor natale. Vorbind de textul nostru, observăm că nu e pur narativ, făcându-şi loc şi elemente ale descrierii. Descrierea creează o pauză în ritmul desfăşurării acţiunii. Atmosfera în care se succed întâmplările este una alertă. Sfârşitul naraţiunii cuprinde cadrul încheierii acţiunii, Nică rămânând despărţit de satul drag şi de locurile frumoase ale copilăriei sale.
miercuri, 5 februarie 2014
Dangerous 007 şi aventurile sale în lumea Facebook-ului
Am să vă spun acum o poveste despre cum ne dorim noi, adolescenţii, cum visăm în naivitatea noastră de copii, să fie întâlnirile pe internet. Dar pentru a o asculta, dragii mei, trebuie să trageţi aer în piept şi cu răbdare să o ascultaţi, că tare lungă are să mai fie şi plină de învăţăminte.
Era odată, nu demult, cam prin vremea când Mark Zuckerberg a creat Facebook-ul. Era un fecior tare cunoscut în această lume virtuală, cel mai popular printre “user”-ii de Facebook, iar “nickname”-ul său era “Dangerous 007”. Era cel mai fidel dintre membrii unui grup de fani M.J. Mai mereu el era cel care posta ultimele ştiri şi comenta ultimile evenimente, astfel că devenise “cunoscut” şi apreciat de toţi, deşi nimeni nu ştia, cu adevărat, cine este “Dangerous 007”.
Într-o zi, însă, el observă postări noi de la o altă admiratoare a lui M.J., cu numele Sarah, care avea idei mai ingenioase, fraze mai atrăgătoare şi cuvinte mai pline de înţeles decât ale lui. Sarah începuse să îi fure “adepţii”. Atunci, văzând aceasta, “Dangerous 007” nu ezită şi îi ceru repede (mult prea repede) prietenia. Şi nici ea nu stătu prea mult (deloc de mult) pe gânduri şi o acceptă. Surprinşi de cât de repede deveniseră “prieteni”, au stat un timp mai îndelungat în tăcere şi nu şi-au mai vorbit până ce el îşi făcu primul curaj, intră pe “chat” şi-i scrise:
-Mai mereu postezi lucruri mai bune decât ale mele. Ba chiar mi-ai luat şi fanii! Din cauza ta, chiar dacă dau “tag” la poze nu îmi mai dă nimeni niciun “like”. De unde găseşti să scrii tot felul de lucruri minunate?
-N-ai auzit de Google?
-Ba da! Dar niciodată nu am văzut postări mai frumoase decât ale tale. Esti spaima Facebook-ului, strângi toate “like”-urile!
-Nu-i cine ştie ce! spuse ea impresionată de atâtea cuvinte frumoase pe care nu i le mai spusese nimeni, niciodată.
În fine. Şi din vorbă-n vorbă începură să se cunoască mai bine. Făcură schimb de numere de telefon (da?), se “vedeau” zilnic pe Skype (???), căci erau, vezi bine, din ţări diferite. Îşi schimbară chiar şi parolele Facebook. Prin urmare, nici că se putea da dovadă de o iubire mai mare şi o încredere mai desăvârşită ca a lor!!!
Într-o seară, tot el (iarăşi?) vorbi primul:
-Bună!
-Bună, din nou! Ce mai faci?
-Am auzit despre un fan-meeting M.J. în ţara ta şi am cumpărat un bilet de avion. Mor de nerăbdare să te văd cu adevărat!
-Oh, incredibil! Şi eu sunt la fel de nerăbdătoare să te văd, spuse Sarah.
Şi, iată că, se întâlniră faţă în faţă. Şi ea şi el răsuflară uşuraţi când se putură vedea aşa cum erau în realitate, dincolo de avataruri şi nume de cod, de Skype şi numere de telefon. Erau tineri şi frumoşi amândoi şi cu bune intenţii (din fericire pentru povestea noastră!). Petrecură un timp ţinându-se de mână, însă el trebuia să se întoarcă în ţara lui de peste munţi şi văi, dar nu înainte de a promite că o va lua cu el atunci când va fi timpul.
Ei, şi cum vă spuneam, Alexander (căci aşa se numea, în realitate, “Dangerous 007”) ajunse acasă, se “logă” pe Facebook şi îşi schimbă statusul din “Single” în “In a relationship”. Ceva straniu totuşi se întâmplă; ea nu se mai conectă vreo două zile pe Facebook şi nici la telefon nu mai răspunse.
Foarte speriat, “Dangerous” plecă în căutarea ei, aflând cumva că se pierduse în nu ştiu ce pustietate a muzicii de care nimeni nu mai auzise la acea vreme. Aflase că o forţă ciudată, un alt fel de muzică hipnotică o răpise dintre fanii lui M.J.
Înarmat cu o sabie de foc şi cu un pistol la brâu, “Dangerous 007” merse zile şi nopţi prin deşerturi şi ţinuturi îngheţate, pustietăţi şi locuri cu vegetaţie deasă de nu vedeai până la vârful nasului; înfruntând lei şi tigri, şerpi dintre cei mai veninoşi şi multe alte lighioane înspăimântătoare. De balauri cu două capete n-am ce să mai zic, ăia nu-l mai speriau. Devenise imun.
Rămase însă oripilat când ajunse întru-un ţinut la capăt de lume şi văzu într-un bârlog nu stiu ce creatură monstruoasă: un fel de băiat cu chip de femeie! Apoi pe iubita lui, Sarah, stând într-un scaun, forţată să asculte de acea dihanie prin muzica lui aiuritoare. Când îl văzu, Sarah se eliberă pentru o clipă de acea vrajă şi strigă:
-Nu mai vreau aici!
Încurajat de acest glas disperat, “Dangerous 007” dădu buzna în bârlogul acela şi -faţă-n faţă cu dihania- scoase sabia de foc şi lovi drept în faţa pocitaniei. Dar aceasta se feri şi prinse a glăsui:
-Eu sunt Justin Bieber! N-ai să mă înfrângi în veci şi n-ai să-i poţi scoate iubitei tale din gânduri muzica mea! Sunt creat şi menit, de directorii mei de producţie, să subjug pe toţi adolescenţii!
-Tu, creatură a publicităţii, a televiziunii şi a “You Tube”-ului, ia-ţi ghearele de pe iubita mea!
-Lol! Ai curaj? Luptă, atunci!
După cum observaţi, suna ca o provocare. Aşa că, “Dangerous 007” scoase şi pistolul şi cu ambele mâini înarmate începu să lupte. Dar dihania era mai puternică, cu mult prea mult “background” de afaceri al caselor de discuri. Fiecare sunet pe care îl scotea era de foc, aşa că “Dangerous” trebuia să se ferească de fiecare notă pe care pocitania o numea “muzicală”.
Încă se luptau. Sarah era încă în acel scaun forţată să vadă bătălia dintre acel Bieber şi iubitul ei. Cu o notă de foc, monstrul îl atinse pe “Dangerous”. Căzut în genunchi, acesta se rugă către Facebook:
-Trimite-mi toată binecuvântarea lui M.J.! Ajută-mă să înving şi promit că, dacă ies biruitor de aici, am să te răsplătesc!
Atunci simţi o forţă ce părea să îi dea putere. Plin de încredere se ridică şi cu un foc de pistol răpuse dihania. O dezlegă pe Sarah şi porniră către casă.
Dădură uitării cele întâmplate. Îşi schimbară statusul din “In a relationship” în “Married to” şi trăiră fericiţi alături la bine şi la rău, la “like” şi la “unlike”, la “tag” şi la “share”, la “comment” şi la “post”, până ce “log-out”-ul i-a despărit.
Dar, oare, aşa stau lucrurile şi ÎN REALITATE?
Sau doar visele noastre de adolescenţi născocesc frumuseţe în orice lucru pe care îl întâlnesc? Chiar şi acolo unde raţiunea ne spune că ar putea să nu fie decât minciună şi chipuri ascunse, cum mai mereu se întâmplă pe internetul cu false nume şi personalitaţi fabricate.
Şi poate cu atât mai mult ne sunt ochii minţii orbi în a vedea adevărul de dincolo de “bits”-i şi “pixel”-i când este vorba despre sentimente puternice, despre prima noastră dragoste sau despre iubire, pe care le dorim adevărate şi eterne. Când sufletul ne este plin de emoţii puternice, noi singuri ne legăm ochii minţii şi rătăcim căile simple ale adevărului.
marți, 4 februarie 2014
Micul prinţ
„Micul prinţ” este numele poveştii unui copil de şase ani. Numind-o astfel, povestitorul dedică cartea celui mai bun prieten al său, un băieţel care pricepe şi înţelege totul în jurul său dar pe care nimeni nu îl înţelege şi, de aceea, are nevoie de multă mângâiere.
Copil fiind, povestitorul însuşi alesese să devină pilot în urma dezamăgirii sale că oamenii mari nu-l înţelegeau, că nu-i înţelegeau desenele pe care le încerca. De exemplu, desenul unui elefant în pântecul unui şarpe boa şi secţiunea făcută acestui desen, asemănându-se cu o pălărie, îi făcea pe toţi cei mari să spună că a desenat o pălărie şi nu un elefant înghiţit de un boa. Dezamăgit de neînţelegerea celorlalţi, de atunci, din copilărie, „aşa am trăit eu, stingher, fără să am cu cine sta într-adevăr de vorbă.” Neînţelegându-l şi îndemnându-l să se ocupe cu altceva, cu lucruri «mai serioase» decât desenul, oamenii mari parcă îi tăiaseră aripile, avântul şi visurile sale de copil.
Dar singurătatea povestitorului se sfârşeşte când ajunge în pustiul Sahara, fiind nevoit să aterizeze aici din cauza problemelor cu motorul avionului său.
Într-un mod straniu, în pustiu, îl cunoaşte pe micul prinţ, un prieten adevărat, care îl înţelege cu adevărat şi cu care poate vorbi cu adevărat, atunci când „în revărsat de zori” îl trezeşte un glas cristalin:
-„Te rog… desenează-mi o oaie!”
La început, pilotul îi desenează băieţelului o oaie bolnavă, apoi un berbec, o oaie bătrână şi, într-un final, îi desenează o ladă şi îi spune că oaia se află înăuntru. Micul prinţ înţelegea toate aceste lucruri cum nimeni altcineva nu le mai înţelesese până atunci. Fapt acesta îl bucură pe pilot şi îl determină să-l îndrăgească pe copil.
În zilele petrecute împreună în pustiu, pilotul se împrieteneşte cu micul prinţ şi încet, încet îi află acestuia viaţa petrecută de când a venit pe Pământ de pe o stea, planeta lui de baştină, atât de mică încât abia întrecea mărimea unei case.
Prin întrebările pe care micul prinţ i le pune în legătură cu oaia pe care o desenase, pilotul află în fiecare zi câte ceva nou despre planeta, plecarea şi călătoria prinţului.
Spre exemplu, în cea de a treia zi de când se întâlniseră, pilotul află despre năpasta baobabilor care cu rădăcinile lor străpung planeta mică a prinţului şi aceasta sare în aer. Curăţarea planetei de ierburile rele, spune micul prinţ ca învăţătură de minte, „e ceva ce ţine de disciplină, după ce te-ai dichisit de dimineaţă trebuie să dichiseşti şi planeta… să smulgi şi baobabii când sunt mici, de îndată ce-i deosebeşti de tufele de trandafiri.” Înţelegându-i durerea pricinuită de pierderea stelei pe care locuise, pilotul desenează, sub îndrumarea prinţului, planeta cu scoaterea baobabilor.
În cea de-a patra zi pilotul află cum prinţul se desfăta pe planeta lui cu farmecul apusurilor de soare, care îl încântau. Şi pilotul desenează apusuri de soare.
În a şasea zi prinţul întreabă pilotul: „Oile mănâncă şi florile?” iar atunci acesta află despre floarea prinţului, pe care prinţul o laudă încântat: „Mireasma ei mă îmbată şi mă înseninează!” Era o floare mândră, care-l iubea pe prinţ şi la care prinţul ţinea foarte mult şi de care îi era tare dor.
Pilotul mai află de la prinţ că acesta, până să ajungă pe Pământ, vizitase asteroizii: 325, 326, 327, 328, 329 şi 330.
Pe asteroidul 325 trăia „un rege înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă” de la care prinţul aflase că „trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate da” şi că „autoritatea se bizuie pe raţiune”. Pe o altă planetă cunoscuse un vanitos, pentru care toţi oamenii erau doar nişte admiratori ai săi. Într-un alt loc întâlnise un beţiv care bea să uite „de ruşinea de a bea”. Pe un alt asteroid făcuse cunoştinţă cu un businessman care număra stelele pe care le stăpânea. Într-altă parte, pe cea mai mică dintre toate planetele pe care le vizitase, încăpeau doar un felinar şi un lampagiu, iar acesta stingea şi aprindea felinarul la consemn. Aici, prinţul văzuse 1.440 de apusuri în douăzeci şi patru de ore, lucru care l-a încântat nespus de mult, pentru că-i aducea aminte de apusurile de pe steaua lui. Altundeva cunoscuse un geograf de la care aflase că exploratorii descoperă lucrurile, că beţivii văd dublu, că florile sunt efemere şi că geografii sunt savanţi care scriu cărţi despre lucruri eterne.
Când ajunsese pe Pământul, prinţul observase că acesta nu este o planetă oarecare. Pe ea trăiesc mulţi regi, geografi, businessmani, beţivi, vanitoşi etc.
Începându-şi călătoria pe Pământ, micul prinţ întâlnise un şarpe boa, o floare în pustiu, un munte… După ce a umblat vreme îndelungată prin nisip şi pe stânci a descoperit un drum care ducea spre oameni. Mai întâlnise şi o grădină de trandafiri asemănători florii sale, despre care până atunci crezuse că este singură în univers. Apoi cunoscuse o vulpe cu care s-a şi împrietenit şi de la care a învăţat că „a îmblânzi înseamnă a-ţi crea legături”. Tot de la vulpe mai aflase o altă mare taină: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor.” Vulpea îi mai spusese: „Numai timpul împărţit cu floarea ta o face atât de preţioasă şi tot tu eşti răspunzător pentru floarea ta”. În afară de vulpe, povestitorul află că prinţul mai întâlnise un acar şi un negustor.
În a opta zi de când pilotul se prăbuşise în deşert şi îl întâlnise pe micul prinţ, apa de băut se terminase iar cei doi, fiindu-le sete, au plecat în căutarea unei fântâni. Prinţul, ostenit, a adormit iar pilotul l-a luat în braţe purtându-l astfel până când descoperise o fântână.
În această a opta zi, pilotul mai află că peste o zi se împlineşte un an de când prinţul a venit de pe steaua lui pe Pământ. De aceea, prinţul se întoarce la locul coborârii sale pe planetă şi, pentru a rămâne singur cu amintirile şi dorurile sale, îl trimite pe pilot la avionul său prăbuşit să-l repare, spunându-i la despărţire: „Vino mâine seară.”
Ziua următoare, spre seară, pilotul l-a văzut pe micul prinţ aflat pe un zid de piatră şi l-a auzit vorbind cu cineva: era acel şarpe boa pe care îl mai întâlnise şi pe care acum îl întreba dacă are veninul bun, căci veninul şarpelui boa poate răpune pe cineva în treizeci de secunde. Drept răspuns, şarpele boa l-a muşcat pe prinţ şi i-a dat veninul lui iar prinţul s-a prăbuşit în nisip. În urma muşcăturii, prinţul suferea foarte mult. Pentru a-i uşura durerile, pilotul i-a desfăcut fularul de aur, l-a udat cu apă pe la tâmple apoi i-a dat să bea… şi nu l-a întrebat nimic. Atunci prinţul i-a spus: „Mă bucur foarte mult că ai descoperit ce-i trebuie maşinii tale. Vei putea să te întorci acasă… Azi mă întorc şi eu acasă.”
Pasiunea pentru desen a autorului-pilot a rămas şi la maturitate, dovadă este faptul că fiind singur în pustiul Saharei sufletul său de copil s-a dezlănţuit iar pasiunea din copilărie pentru desen a reînviat, ajutată şi de chipul micului prinţ venit din stele.
Toate evenimentele povestite de autor în „Micul prinţ” sunt desenate în carte: regele, vanitosul, beţivul, lampagiul, businessmanul, geograful, şarpele, grădina cu trandafiri, fântâna, prinţul muşcat de şarpe, o stea care arată locul unde micul prinţ s-a ivit pe Pământ şi… apoi totul dispare.
Povestea este pentru copiii cu inima curată, nevinovată, care nu răspund când sunt întrebaţi dar care insistă cu întrebările lor până se lămuresc, care râd, care se bucură de orice şi cred că florile vorbesc şi că stelele sunt locuite. Ei au nevoie de încurajarea şi de sprijinul celorlalţi la încercările lor în muzică, în desen sau în joc pentru a-şi putea împlini visurile. Şi cărora nu trebuie să li se taie aripile avântului lor, precum povestitorului sau micului prinţ din poveste.
sâmbătă, 1 februarie 2014
Popa Tanda
.jpg)
Dascălul din Butucani, un sat bogat de munte de pe plaiurile transilvane, se numea Pintilie. Dascălul acesta era cântăreţ vestit şi tare îi mai plăceau murăturile, pe care, când era răguşit, le bea cu gălbenuş de ou pentru a-şi drege glasul. Dascălul a avut doi copii: o fată pe care a măritat-o cu Petrea Ţapului şi pe Trandafir. Băiatul dascălului, Trandafirică, urmează şcolile bisericeşti şi după terminarea studiilor devine preot în Butucani.
Părintele Trandafir erau un om bun, harnic, vorbea frumos şi cumpănit, se vedea că avea multă carte şi cânta chiar mai frumos decât tatăl său, dascălul Pintilie. Dar preotul era şi un om greu la vorbă şi aspru la judecată: spunea oamenilor verde în faţă ceea ce îl nemulţumea la ei iar acest fel al său de a fi îi creează dificultăţi cu cei din sat. De aceea n-a putut rămâne prea mult timp şi în bună pace preot la Butucani. Oamenii l-au reclamat la protopop pentru că le făcea prea multe observaţii. Însă părintele Trandafir avea dreptate în privinţa sătenilor: le plăceau prea mult pomenile şi ospeţele iar preotul nu mergea bucuros acolo.
Dar nu doar în săteni „da cu vorba” părintele Trandafir, creându-şi probleme, ci şi în protopopul la care „darurile au mai mult înţeles” decât vorbele, „iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă”.
Aceasta fiind situaţia, după doi ani de stat în Butucani, „pentru buna înţelegere între credincioşi”, protopopul îl mută pe părintele Trandafir de la Butucani la Sărăceni, un sat sărac de pe Valea Seacă.
Nefiind nici el bogat („desagii îi erau deşerţi”), foarte greu i-a fost părintelui Trandafir (cu nevastă şi doi copii mici, pe atunci) să treacă de la bogatul Butucani la Sărăceni, satul sărac şi fără popă; căci nici unul nu stătuse vreodată aici mai mult de trei zile. Însă vorba înţeleaptă spune că „popa face treaba satului iar satul să îngrijească de traista popii”. Aşa că părintele Trandafir îşi ia munca de preotul în serios şi nu se gândeşte la cele lumeşti. Îşi pune în gând să facă din săteni din Sărăceni oameni cu frică de Dumnezeu, harnici şi cu stare.
Prima duminică de când ajunsese în sat, la slujbă vine lume multă la biserică, mai degrabă curioasă să-l vadă pe noul preot. Părintele ţine o predică foarte frumoasă în care arată cum Dumnezeu, din iubire pentru oameni, i-a creat pe aceştia pentru a fi fericiţi. Astfel că cel care „din vina sa ori în urma altor întâmplări simte numai amar şi necazuri într-astă lume nu poate iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc”. Cei leneşi, spune preotul, sunt păcătoşi pentru că ei nu întind nici măcar mâna pentru a primi darul lui Dumnezeu. După această slujbă deosebită, sătenii se întorc entuziasmaţi acasă convinşi fiind că „aşa popă n-a mai fost în Sărăceni” şi că acum au şi ei un popă ca la „un sat cinstit”.
Însă mai apoi, entuziasmul sătenilor dispare şi chiar în a doua duminică după venirea în Sărăceni preotul nu mai avea cui să vorbească la slujbă. Şi asta pentru că oamenii nu se schimbă doar la auzul vorbelor frumoase ale părintelui şi din ce în ce mai puţini dintre ei calcă pragul bisericii.
Atunci pentru a-şi duce munca de transformare a sătenilor până la capăt, părintele Trandafir schimbă metoda de a-i convinge pe aceştia şi nu mai aşteaptă oamenii la biserică ci merge el la oameni şi pe unde îi prinde pe acolo le ţine sfaturi. Dar după „vrun an de zile” nici aşa nu reuşeşte să-i urnească din loc.
Nemaiştiind ce altă metodă să folosească spre a-i convinge să îşi schimbe felul de a fi şi modul de viaţă, preotul apelează la următorul demers: de cum îi întâlneşte începe să-i facă de râs, să glumească pe seama lor şi să-i batjocorească pentru că sunt leneşi. Se ajunge astfel în situaţia în care sătenii „cale de-o poştă se feresc din drumul popii” pentru a scăpa de „tăndăluiala” acestuia. Dar nici în acest fel nu a reuşit preotul să-i schimbe pe oamenii din Sărăceni şi să-i aducă pe căile cele bune. Singurul rezultat a fost că după atâta „tândălitură[1]” oamenii încep să-i spună preotului „popa Tanda”. De unde se vede că preotul a început ocara iar oamenii i-au răspuns asemenea.
Însă neînţelegerile dintre preot şi săteni nu se opresc deloc aici. După doi ani de zile de ocară, odată supăraţi pe preot, sărăcenii merg şi ei la protopop şi la episcopie ca să scape de popa Tanda, aşa cum făcuseră cei din Butucani. De astă dată, însă, acum când îşi dorea şi el, preotul nu mai pleacă din sat căci episcopul, „un suflet bun”, îi dă dreptate părintelui şi popa Tanda rămâne tot în Sărăceni.
Întristat că nici nu reuşise să-i schimbe pe săteni în bine şi nici să plece din Sărăceni, părintele Trandafir îşi priveşte cu alţi ochi propria sa viaţă. Nu avea nici un venit, birul de la enoriaşi pentru cele sfinte era doar cu numele, cei născuţi se botează din milă iar celor morţi li se face pomană de către popă. Acasă, soţia lui este bolnavă, are acum patru copii mici de hrănit şi îngrijit… „o casă numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.” Îl cuprinde dezamăgirea şi ajungând la slujbă începe să plângă şi suspinând se roagă cu înfocare Atotputernicului Dumnezeu: „Puternice Doamne! Ajută-mă!”
Până atunci, popa Tanda se îngrijise mai înainte de toate de biserică şi de enoriaşi, dar de atunci încolo „începu a se face şi el om ca lumea, a se îngriji mai-nainte de toate de binele casei sale”. Devine un bun gospodar şi folosindu-se de ce mai rămăsese din zestrea preotesei îşi face un gard în jurul curţii, la gard construieşte o poartă, curăţă pământul de buruieni, îl desţeleneşte, tocmeşte oameni din sat ca să-l are, seamănă legume şi păpuşoi în grădină, îşi cumpără cal şi trăsură etc. După toace aceste lucruri bune, veselia şi voia bună încep să revină în casa părintelui Trandafir.
Când se apropie Paştele, popa Tanda vrea să meargă la târg. Cum trăsura lui nu avea lese[2] şi arăta ca vai de lume, popa s-a apucat să le împletească singur. Apoi, ajutat de consăteanul Marcu, a făcut mai multe lese pe care le-a vândut la târg. Cu banii câştigaţi a pregătit cele necesare pentru ziua Rusaliilor, pentru preoteasă a cumpărat o rochie nouă, pentru băieţei papucaşi iar Măriucăi, fiica lui cea mai mică, i-a cumpărat pălărie din paie cu două flori roşii.
Ajuns acasă cu cumpărăturile, cu făină albă, unt, zahăr… părintele repară casa şi ferestrele şi văruie pereţii casei şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Acum, când totul arată atât de bine şi îngrijit, preoteasa poate să scoată din ladă icoana maicii Domnului cu chipul Sfintei Mării, la care ţinea atât de mult, s-o pună pe perete şi s-o împodobească cu flori de busuioc. Bucuros şi mulţumit de cele înfăptuite, în acea zi de Rusalii popa Tanda a cântat mai frumos ca niciodată.
În timpul care s-a scurs de atunci, popa Tanda a făcut minuni în Sărăceni, toţi sătenii i-au urmat exemplul şi sunt acum oameni cu stare iar Sărăceniul nu mai este un sat sărac ci unul bogat. Biserica are acum pereţi albi şi un turn sclipitor, drumul spre biserică este neted ca masa şi vârtos ca sâmburele de cireaşă, în dreapta şi în stânga drumului sunt acum nuci stufoşi la care omul priveşte cu drag şi se poate odihni la umbra lor. Datorită schimbărilor începute de părintele Trandafir, acum în faţa bisericii se află o şcoală iar în sat există primărie.
În tot acest timp, popa Tanda îmbătrânise, avea nepoţi de la Măriuca iar Marcu îi devenise cuscru. Oamenii din sat nu-şi mai spuneau: „Popa este omul dracului!” ci „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”
Precum spune proverbul că „omul sfinţeşte locul” aşa şi părintele Trandafir, popa Tanda, a făcut prin puterea exemplului său din satul Sărăceni, cu oameni leneşi, un sat frumos şi bogat cu oameni harnici care se mândresc cu realizările lor.
Se vede treaba că rugămintea înlăcrimată a popii Tanda către Dumnezeu, atunci când îşi pierduse nădejdea în sine şi în oameni, a fost ascultată. Dumnezeu l-a ajutat să depăşească toate greutăţile. L-a înzestrat cu o moralitate ireproşabilă, cu o personalitate puternică şi o demnitate bună de urmat de către săteni, făcând ca relaţia conflictuală iniţială dintre el şi aceştia să se transforme într-o relaţie de solidaritate şi prietenie veşnică. miercuri, 29 ianuarie 2014
Apusul pe mare
Marea mi-a dat întotdeauna un sentiment profund de libertate şi nostalgia
necuprinsului. Dar mai ales mi-a dăruit apusul, care m-a fermecat cu frumuseţea
lui. Împrejurimile devin întunecate şi miile de culori ale soarelui curg încet
în întuneric.
Acest apus a rămas pentru totdeauna în inima mea. L-am admirat pe insula
unde locuia prietenul meu.
De pe ţărmul pietros, farul părea răsărit din ruinele unei cetăţi
fantastice. Talazurile se spărgeau la mal ca nişte vise rebele. Soarele se
stingea cu fiecare secundă, intra în marea plină de mister. Făcea loc lunii şi
stelelor. Vântul începea să adie, se simţea răcoarea nopţii, foşnetul frunzelor
şi al florilor din grădiniţa prietenului meu mă înfiora atunci. Încă o zi se
stingea încet.
duminică, 26 ianuarie 2014
Redacţia Nr.4
Redactor şef:
Alexandru Bubulan
Redactori:
Alexandra Stancu
Daniela Ciocioi
Florentina Marin
Gabriel Blaga
Loredana Mihalache
Luciana Dumitrescu
Simona Gheorghiţă
Ştefania Ciobârcă
vineri, 24 ianuarie 2014
marți, 14 ianuarie 2014
Chitara
Chitara este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea joacă un rol important în numeroase genuri muzicale: blues, country, folk, flamenco, jazz, rock şi pop.
Apariţia chitarei ţine de epoca Renaşterii. Instrumentele construite atunci făceau parte din familia harpei. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Ch.).
Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat forma şi proporţiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătăţită, un ton deosebit de plăcut şi, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit standard şi de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.
În anii 1920 s-a construit prima chitară jazz.
Chitara electrică a luat naştere la inventarea primelor doze electromagnetice la sfârşitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936.
Cum în ultimii ani chitarele au fost cele mai căutate instrumente de către adolescenţi, ne-am gândit că viitorii cumpărători ar trebui să parcurgă următoarele etape când intră într-un magazin cu astfel de produse:
▪ Verifică dacă grosimea gâtului este confortabilă pentru mâna ta.
▪ Verifică sunetul chitarei. Nu felul în care arată o chitară este important ci modul în care sună. Este foarte important acest aspect, pentru că sunetul va fi cel care te va inspira.
▪ Verifică dacă prăguşul şi cordarul sunt lipite bine şi dacă funcţionează bine cheile de acordaj. Atenţie la cheiţe, să nu fie ruginite.
▪ Verifică planeitatea grifului. În mod normal, griful unei chitare, în momentul în care are corzile puse şi acordate, trebuie să aibă o foarte fină curbură, de multe ori insesizabilă.
▪ În acelaşi timp cu verificarea planeităţii, vezi dacă nu cumva unele taste sunt mai ridicate. Este foarte important ca toate să fie la aceeaşi înălţime, deoarece dacă sunt diferenţe de înălţime în unele locuri, oricât de bine apeşi coarda pe o tastă, îţi vă bâzâi sau, mai rău, nu-ţi va vibra deloc.
▪ Şi dacă tot suntem la capitolul taste, verifică cu degetul arătător fiecare laterală a gâtului, pentru a simţi eventuale taste ieşite în afară, care te-ar putea răni.
Dacă parcurgi paşii de mai sus, vei fi sigur de calitatea noii tale achiziţii şi în acelaşi timp vei scuti şi eventuale drumuri la magazinul de instrumente muzicale, pentru a schimba chitara.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)