Aventura unei alegeri

Prof. Cristina Sandulian

Nu-mi amintesc care a fost prima carte pe care am deschis-o sau pe care am citit-o în adevăratul sens al cuvântului, aşa că voi scrie aici despre o carte care mi-a construit modul de înţelegere a lucrurilor în anii adolescenţei, o carte care a fost la un moment dat parte din alcătuirea mea interioară. De altfel, astăzi, nu mai cred decât în astfel de cărţi; rânduri citite, pe care într-un fel sau altul le interiorizezi încât ajung să fie ale tale, nu în sensul experimentării lor ci în sensul devenirii.
Cartea de atunci –De veghe în lanul de secară– este pentru mine o lectură încă pasibilă de redescoperire. Sigur că la acea vreme m-a fascinat rebelul Holden Caulfield, un adolescent care evadează din lumea jaloanelor pentru a descoperi pe cont propriu viaţa trăită alfel, întâlnirile noi, experienţele mai putin obişnuite. Ceea ce m-a atras de la bun început a fost scriitura. Salinger descoperă pas cu pas felul de a înţelege şi de a vedea lumea al unui puşti, judecăţile sunt emise prin limbajul unui adolescent, păstrând un natural al exprimării dar mai ales unul al trăirii. Revolta împotriva sistemului de învăţământ, împotriva profesorilor şi în general a oamenilor mari, închistaţi într-un mod de gândire confortabil, sunt tot atâtea locuri comune romanelor cu şi despre adolescenţi.
Holden Caulfield are ceva mai mult, intuiţia unei trăiri pe verticală, ceea ce numesc americanii: ,,to live a life with eyes wide open”. Întrebarea care îl macină: “nu cumva ştii unde se duc raţele când îngheaţă apa? Nu cumva ştii?” nu va căpăta un raspuns decât printr-o trăire netrucată. Caulfield înţelege la acei ani ceea ce mulţi nu înţeleg decât foarte târziu -că o viaţă furată, înşelată îngheaţă devenind asfel inutilă şi ţie-trăitor al ei şi celorlalţi cu care şi despre care ai venit să înveţi. Cred că şi pentru generaţia ,,pentium” de azi lectura unui anumit capitol din De veghe poate deveni un pattern, o alcătuire prin care cineva se poate descoperi (şi spun asta în sensul liniilor din unghiul de fugă).
Derizoriul elementelor care alcătuiesc tabloul deconstruieşte misterele lumii şi ale creaţiei stabilind alcături simple. Lumea e o baltă mititică. Primăvara înoată aici un cârd fericit de raţe şi în apă trăiesc peştii. Timpul trece aşa, în ordinea obişnuită a lucrurilor, primăvara devine iarnă şi atunci raţele pleacă lăsând balta pustie. În apă rămân doar peştii care “nu se duc nicăieri. Rămân acolo unde sunt. În păcătoasa aia de baltă”. Pe Caulfield nu-l interesează peştii: ,,peştii-s peşti” –cu alte cuvinte nu-l interesează destinul omului obişnuit, dispus să rămână toată viaţa înotând în ape tulburi. Adolescentul e interesat de cei ce aleg să zboare, să-şi păsteze vii fibrele minţii, de cei ce aleg aerul. Claritatea trăirii asumate până la capăt în zbor vertical.
Horwitz, cel care este prins în capcana răspunsurilor, nu vede deosebirea dintre raţe şi peşti. Pentru omul care nu este dispus să deschidă ochii alegerea nu există şi el îşi ratează astfel libertatea, eşecul lui e total, pentru că el nu percepe decât un întreg fără formă, nu are intuiţia înălţării care ar putea să devină. Horwitz e convins că iarna e mult mai grea pentru peşti decât pentru raţe, pentru că ei rămân acolo în lacul bocnă pe care oamenii vin să patineze. Într-un anume fel personajul are dreptate, peştii nu au altă opţiune decât captivitatea, spaţiul imediat şi acela ingheţat. Dar asta li se întâmplă şi pentru că la un moment dat au refuzat să-şi transforme înotătoarele în aripi. O umbră a ceea ce ar fi putut deveni îi urmăreşte însă şi Caulfield simte regretul încătuşării, oamenii înşişi ştiu că ar fi trebuit să fie altfel: ,,Dar nu se poate să nu simtă gheaţa[...] Cine spune că n-o simt”. Conştientizează ratarea dar acceptă să trăiască în continuare cu ea: “stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi de Dumnezeu! Îngheaţă întro anumită poziţie şi rămân aşa toată iarna”. La finalul convorbirii Horwitz rămâne convins că ,,nu toţi peştii mor aşa cum vine iarna!”. Optimismul lui sec ascunde speranţa disperată că s-ar putea să fie aşa. Caulfield are simţul acut al trăirii pe care îl ascunde în sine orice adolescent deştept, orice om care este dispus să-şi retrăiasca aventura redescoperiiri din anii adolescenţei.

Mihai Eminescu

Prof. Constantin Sandulian

Din cartea poeţilor universali nu poate lipsi geniul lui Mihai Eminescu. Dacă englezii l-au dat lumii pe Shakespeare, nemţii pe Goethe, francezii pe Hugo, italienii pe Dante, ruşii pe Puşkin, românii l-au delegat pe Eminescu să ne reprezinte în literatura universală. Pentru că poeziile sale au fost traduse în şapte limbi, păstrându-şi armoniile şi sonorităţile, numele său a fost scris cu litere de aur în galeria maeştrilor sacri.

M. Eminescu s-a născut pe 11 ianuarie 1850, la Botoşani, în casa părinţilor săi, Raluca şi Gheoghe Eminovici. Era cel de-al şaptelea dintre cei zece copii ai familiei. Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti, alături de fraţii săi, în special de Ilie, pe care îl va pierde când acesta va avea 16 ani. Cu multă duioşie îşi va aduce mai târziu aminte de el, în versurile:

,,Copii eram noi doi,
Frate-meu şi cu mine,
Din coji cu nucă car cu boi făceam
Şi înhămam la el
Culbeci bătrăni cu coarne.”

Primele clase le-a facut la Ipoteşti, apoi a urmat casele III-IV la National Hauptschule din Cernăuţi –azi oraş în Ucraina, dar care atunci făcea parte din Moldova.
La Ober Gymnasium urmează cursurile până în 1863, când le întrerupe şi se întoarce la Ipoteşti.
Între 1863-1865 va ocupa funcţii mărunte ca sufleor în trupe de teatru sau copist în administraţia judeţului Botoşani. În toamna anului 1865 se întoarce la Cernăuţi unde este găzduit de profesorul său, Aron Pumnul. De numele acestuia din urmă se leagă şi publicarea primei sale poezii: “La mormântul lui Aron Pumnul”:

,,Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde încinge antică fruntea ta,
Căci din pleiada auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o dalbă stea.”

Debutul literar al lui Eminescu stă sub semnul unei mari dureri sufleteşti, şi nu de puţine ori, versul său va fi închinat durerii –atunci când a murit profesorul său drag, poetul a plâns ca un copil.
Cam în aceeaşi perioadă, adolescentul Eminovici cunoaşte prima iubire, pe care documentele literare o desemnează sub numele de Casandra, nume de domniţă. Copil întru iubire, pentru Eminescu ea se asemăna cu o floare albă de cireş ,,şi ca un înger între oameni, în calea vieţii mele ieşi”.
Poetul n-a avut şansa de a fi fericit prea mult timp, pentru că, la numai 19 ani, tânăra moare din cauza unei boli extrem de rare. Poezia debutului oficial ,,De-aş avea”, alături de ,,Mortua est’’ şi de ,,Floare albastră”, toate sunt dedicate fiinţei pierdute.
În 1866 revista Familia de la Oradea, condusă de Iosif Vulcan, îi publică primele versuri. Îi va fi schimbat numele din Eminovici în Eminescu, schimbare acceptată de poet pentru toată viaţa.
După 1866, Eminescu călătoreşte foarte mult prin ţară, pe jos, cu o traistă plină de cărţi şi cu ghetele rupte, tocmai pentru că dorea să cunoască poporul român aşa cum era şi cum trăia el. Aceste călătorii îl vor transforma într-un culegător de folclor. Punctul culminant se pare că a fost călătoria la Blaj –cetate în faţa careia a exclamat:
,,Te salut din inimă, mică Romă!”
Începând cu 1869 îl găsim înscris la cursuri la Viena, unde a stat trei ani şi unde şi-a împlinit cu adevărat setea de cultură. Acolo a început să scrie cele mai importante dintre poeziile sale: Luceafărul, Scrisorile. Va colabora în continuare la revista Convorbiri literare. Tot la Viena, în martie 1872, a cunoscut-o pe Veronica Micle, care avea să devină a doua iubire a vieţii lui. Reîntors în ţară, în toamna anului 1872, a fost invitat de directorul Junimii, Titu Maiorescu, la o şedinţă, unde Eminescu îşi va prezenta câteva din poeziile sale şi nuvela Sărmanul Dionis. Impresionaţi, membrii societăţii decid să-i acorde o importantă sumă de bani pentru a-şi continua studiile la Berlin. Titu Maiorescu dorea ca Eminescu să-şi obţină doctoratul în filosofie pentru a-l lăsa urmaş la catedra de la Iaşi. Se înscrie la Universitatea Humbold din Berlin şi frecventează diverse cursuri. Şi de data aceasta călătoreşte mult, ajungând până la Königsberg –oraşul natal al lui Kant. Se întoarce destul de repede în ţară şi primeşte postul de director al Bibliotecii Centrale. La insistenţele lui Maiorescu, poetul va depune jurământul în faţa rectorului Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle.
În 1875, acelaşi Titu Maiorescu îl numeşte revizor şcolar peste două judeţe, Iaşi şi Vaslui. Eminescu, pe jos sau în căruţă, va ţine neapărat să inspecteze fiecare şcoală pentru a-şi forma o imagine clară despre starea învăţământului românesc.
Tot atunci îl cunoaşte pe Ion Creangă, învăţător la şcoala nr. 2 din satul Păcurari. Între ei se va lega o prietenie de nedestrămat toată viaţa. Este perioada în care publică Lacul, Dorinţa, Călin, Strigoii.
Pe 15 august 1876 moare mama poetului, Raluca Eminovici. În 1877 revine la Bucureşti ca redactor la ziarul Timpul. Este perioada în care se întâlneşte cu I. L. Caragiale, dar îi cunoaşte şi pe Slavici şi pe Alecsandri.
În 1880 este numit redactor-şef la ziarul Timpul. Acum finalizează seria Scrisorilor, pe care o va publica un an mai târziu. În 1882 reuşeşte să termine Luceafărul, un moment parcă bine ales de istorie, căci din 1883, scripetele minţii nu va mai funcţiona, pe fondul oboselii şi suprasolicitării.
Din anul 1883 până la deces vor fi zile de boala şi agonie. Eminescu a murit la 39 de ani şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu. În august moare şi Veronica Micle, muza lui, iar în decembrie 1889 va pleca dincolo de hotar şi cel mai bun prieten al său, Ion Creangă.
Realizată în numai 17 ani, opera lui Eminescu este cea mai complexă creaţie din literatura română, cuprinzând o mare varietate de genuri: poezie, proză, teatru, eseuri filosofice, publicistică, traduceri şi culegeri de folclor. Ediţia enciclopedică de opere începută de Perpessicius cuprinde nouă volume, care adună 10.000 de pagini.

Protection du milieu

Prof. Ana Maria Rădescu

Les préocupations pour la protection du milieu naturel ont commencé dès la fin du dixneuvième siècle. Le milieu propre est nécessaire pour la santé des habitants. On pense à l’avenir, aux géneration prochaines. L’Union Européenne – impose un nouveau travailement des problémes globaux du milieu naturel. On ne peut pas séparer le milieu et le développement économique et social. La Roumanie a une dot naturelle d’une beauté et variété à envier.
La vaste problèmatique de la protection du millieu est une lutte de combat des phénomènes de pollution inhérente des activites humaines (« Chacun a sa pollution »).
La Roumanie a des problèmes graves comme l’écologisation de l’agriculture, la stimulation des technologies propres, la transformation des bâtiments humains en localités durables.
Les problèmes de protection du milieu sont très compléxes et visent tous les domaines d’activités: économiques, sociales et politiques.
La résolution de ces problèmes, réclame la participation de tous qui sont impliqués dans la pollution des facteurs du milieu, des agents economiques, des départaments, des ministères, la population et ces représentantes élus, les maitres et toute la structure de l’État Roumain.

Jeanne D’Arc

Prof. Ana Maria Rădescu

Sans doute Jeanne D’Arc a été une personalité captivante et mystérieuse de l’histoire.
Elle est née dans un petit village au bord de la Meuse.
Fille de modestes paysans très pieuse à 13 ans elle entendit des voix qui l’engageaient à délivrer la France.
Elle a eu le courage de déclarer au roi qu’elle délivrer la France. Jeanne vit le roi de France à Chinon et réussit à la convaincre de sa mission.
En 1412, la France était occupée par les Anglais et exténuée par la guerre de Cent ans.
Mais pendant la période le plus noire de la France, un miracle a eu lieu grâce à Jeanne D’Arc, une jeune fille de la campagne, d’une famille de fermier de Domrémy.
Jeanne était une jeune fille très dévouée. Dès son enfance, elle a passé très longtemps en prieres. Elle avait des visions et entendait sans cesse de voix venues du Ciel. Elle avait la mission de compléter son pays et d’aider Charles de devenir roi.
Un jour, son village a été envahi par les Anglais.Les Anglais ont tué bestialement la soeur de Jeanne D’Arc. Jeanne regardait la scene caché dans une armoire.
Elle est partie vers Chinon chez le roi Charles bien que les parents l’aient envoyé dans un village voisin. Elle raconte à Charles ses visions et son décision de délivrer la France et de couronner le roi Charles.
Elle a réussi à toucher le roi qui lui a donné une armée.Au jour de la battaille Jeane apparaît à cheval, habillée du blanc portant son drapeau.
Elle est blessée, les Français perdent l’espèrance et battent en retraite – Charles VII fit sacrer à Reims (17 juillet).
À Compiègne, elle tombe aux mains des Bourguignons (23 mai 1430).
Jean de Luxembourg la vendit aux Anglais ceux-ci, l’ayant déclarée sorcière, la firent juger par un tribunal ecclésiastique présidé par l’évêque de Beauvais, Pierre Cauchon. Declarée hérétique et relapse elle fut brûlée vive le 30 mai 1431.
En 1450, un procès aboutit à une réhabilitation solenelle, qui fut proclamée en 1456. Jeanne a été béatifiée en 1909 et canonisée en 1920.
Jeanne D’Arc a inspiré de nombreuses oeuvres, en particulier le poème de Christine de Pisan (Ditié de Jeanne D’Arc, 1429), la tragédie de Schiller (la Pucelle d’Orléans, 1801), la trilogie dramatique, Jeanne D’Arc de Charles Péguy, le film de Carl Dreyer, la Passion de Jeanne d’Arc (1928) etc.