Mihai Eminescu

Prof. Constantin Sandulian

Din cartea poeţilor universali nu poate lipsi geniul lui Mihai Eminescu. Dacă englezii l-au dat lumii pe Shakespeare, nemţii pe Goethe, francezii pe Hugo, italienii pe Dante, ruşii pe Puşkin, românii l-au delegat pe Eminescu să ne reprezinte în literatura universală. Pentru că poeziile sale au fost traduse în şapte limbi, păstrându-şi armoniile şi sonorităţile, numele său a fost scris cu litere de aur în galeria maeştrilor sacri.

M. Eminescu s-a născut pe 11 ianuarie 1850, la Botoşani, în casa părinţilor săi, Raluca şi Gheoghe Eminovici. Era cel de-al şaptelea dintre cei zece copii ai familiei. Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti, alături de fraţii săi, în special de Ilie, pe care îl va pierde când acesta va avea 16 ani. Cu multă duioşie îşi va aduce mai târziu aminte de el, în versurile:

,,Copii eram noi doi,
Frate-meu şi cu mine,
Din coji cu nucă car cu boi făceam
Şi înhămam la el
Culbeci bătrăni cu coarne.”

Primele clase le-a facut la Ipoteşti, apoi a urmat casele III-IV la National Hauptschule din Cernăuţi –azi oraş în Ucraina, dar care atunci făcea parte din Moldova.
La Ober Gymnasium urmează cursurile până în 1863, când le întrerupe şi se întoarce la Ipoteşti.
Între 1863-1865 va ocupa funcţii mărunte ca sufleor în trupe de teatru sau copist în administraţia judeţului Botoşani. În toamna anului 1865 se întoarce la Cernăuţi unde este găzduit de profesorul său, Aron Pumnul. De numele acestuia din urmă se leagă şi publicarea primei sale poezii: “La mormântul lui Aron Pumnul”:

,,Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde încinge antică fruntea ta,
Căci din pleiada auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o dalbă stea.”

Debutul literar al lui Eminescu stă sub semnul unei mari dureri sufleteşti, şi nu de puţine ori, versul său va fi închinat durerii –atunci când a murit profesorul său drag, poetul a plâns ca un copil.
Cam în aceeaşi perioadă, adolescentul Eminovici cunoaşte prima iubire, pe care documentele literare o desemnează sub numele de Casandra, nume de domniţă. Copil întru iubire, pentru Eminescu ea se asemăna cu o floare albă de cireş ,,şi ca un înger între oameni, în calea vieţii mele ieşi”.
Poetul n-a avut şansa de a fi fericit prea mult timp, pentru că, la numai 19 ani, tânăra moare din cauza unei boli extrem de rare. Poezia debutului oficial ,,De-aş avea”, alături de ,,Mortua est’’ şi de ,,Floare albastră”, toate sunt dedicate fiinţei pierdute.
În 1866 revista Familia de la Oradea, condusă de Iosif Vulcan, îi publică primele versuri. Îi va fi schimbat numele din Eminovici în Eminescu, schimbare acceptată de poet pentru toată viaţa.
După 1866, Eminescu călătoreşte foarte mult prin ţară, pe jos, cu o traistă plină de cărţi şi cu ghetele rupte, tocmai pentru că dorea să cunoască poporul român aşa cum era şi cum trăia el. Aceste călătorii îl vor transforma într-un culegător de folclor. Punctul culminant se pare că a fost călătoria la Blaj –cetate în faţa careia a exclamat:
,,Te salut din inimă, mică Romă!”
Începând cu 1869 îl găsim înscris la cursuri la Viena, unde a stat trei ani şi unde şi-a împlinit cu adevărat setea de cultură. Acolo a început să scrie cele mai importante dintre poeziile sale: Luceafărul, Scrisorile. Va colabora în continuare la revista Convorbiri literare. Tot la Viena, în martie 1872, a cunoscut-o pe Veronica Micle, care avea să devină a doua iubire a vieţii lui. Reîntors în ţară, în toamna anului 1872, a fost invitat de directorul Junimii, Titu Maiorescu, la o şedinţă, unde Eminescu îşi va prezenta câteva din poeziile sale şi nuvela Sărmanul Dionis. Impresionaţi, membrii societăţii decid să-i acorde o importantă sumă de bani pentru a-şi continua studiile la Berlin. Titu Maiorescu dorea ca Eminescu să-şi obţină doctoratul în filosofie pentru a-l lăsa urmaş la catedra de la Iaşi. Se înscrie la Universitatea Humbold din Berlin şi frecventează diverse cursuri. Şi de data aceasta călătoreşte mult, ajungând până la Königsberg –oraşul natal al lui Kant. Se întoarce destul de repede în ţară şi primeşte postul de director al Bibliotecii Centrale. La insistenţele lui Maiorescu, poetul va depune jurământul în faţa rectorului Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle.
În 1875, acelaşi Titu Maiorescu îl numeşte revizor şcolar peste două judeţe, Iaşi şi Vaslui. Eminescu, pe jos sau în căruţă, va ţine neapărat să inspecteze fiecare şcoală pentru a-şi forma o imagine clară despre starea învăţământului românesc.
Tot atunci îl cunoaşte pe Ion Creangă, învăţător la şcoala nr. 2 din satul Păcurari. Între ei se va lega o prietenie de nedestrămat toată viaţa. Este perioada în care publică Lacul, Dorinţa, Călin, Strigoii.
Pe 15 august 1876 moare mama poetului, Raluca Eminovici. În 1877 revine la Bucureşti ca redactor la ziarul Timpul. Este perioada în care se întâlneşte cu I. L. Caragiale, dar îi cunoaşte şi pe Slavici şi pe Alecsandri.
În 1880 este numit redactor-şef la ziarul Timpul. Acum finalizează seria Scrisorilor, pe care o va publica un an mai târziu. În 1882 reuşeşte să termine Luceafărul, un moment parcă bine ales de istorie, căci din 1883, scripetele minţii nu va mai funcţiona, pe fondul oboselii şi suprasolicitării.
Din anul 1883 până la deces vor fi zile de boala şi agonie. Eminescu a murit la 39 de ani şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu. În august moare şi Veronica Micle, muza lui, iar în decembrie 1889 va pleca dincolo de hotar şi cel mai bun prieten al său, Ion Creangă.
Realizată în numai 17 ani, opera lui Eminescu este cea mai complexă creaţie din literatura română, cuprinzând o mare varietate de genuri: poezie, proză, teatru, eseuri filosofice, publicistică, traduceri şi culegeri de folclor. Ediţia enciclopedică de opere începută de Perpessicius cuprinde nouă volume, care adună 10.000 de pagini.