Prof. Cristina SandulianNu-mi amintesc care a fost prima carte pe care am deschis-o sau pe care am citit-o în adevăratul sens al cuvântului, aşa că voi scrie aici despre o carte care mi-a construit modul de înţelegere a lucrurilor în anii adolescenţei, o carte care a fost la un moment dat parte din alcătuirea mea interioară. De altfel, astăzi, nu mai cred decât în astfel de cărţi; rânduri citite, pe care într-un fel sau altul le interiorizezi încât ajung să fie ale tale, nu în sensul experimentării lor ci în sensul devenirii.
Cartea de atunci –De veghe în lanul de secară– este pentru mine o lectură încă pasibilă de redescoperire. Sigur că la acea vreme m-a fascinat rebelul Holden Caulfield, un adolescent care evadează din lumea jaloanelor pentru a descoperi pe cont propriu viaţa trăită alfel, întâlnirile noi, experienţele mai putin obişnuite. Ceea ce m-a atras de la bun început a fost scriitura. Salinger descoperă pas cu pas felul de a înţelege şi de a vedea lumea al unui puşti, judecăţile sunt emise prin limbajul unui adolescent, păstrând un natural al exprimării dar mai ales unul al trăirii. Revolta împotriva sistemului de învăţământ, împotriva profesorilor şi în general a oamenilor mari, închistaţi într-un mod de gândire confortabil, sunt tot atâtea locuri comune romanelor cu şi despre adolescenţi.
Holden Caulfield are ceva mai mult, intuiţia unei trăiri pe verticală, ceea ce numesc americanii: ,,to live a life with eyes wide open”. Întrebarea care îl macină: “nu cumva ştii unde se duc raţele când îngheaţă apa? Nu cumva ştii?” nu va căpăta un raspuns decât printr-o trăire netrucată. Caulfield înţelege la acei ani ceea ce mulţi nu înţeleg decât foarte târziu -că o viaţă furată, înşelată îngheaţă devenind asfel inutilă şi ţie-trăitor al ei şi celorlalţi cu care şi despre care ai venit să înveţi. Cred că şi pentru generaţia ,,pentium” de azi lectura unui anumit capitol din De veghe poate deveni un pattern, o alcătuire prin care cineva se poate descoperi (şi spun asta în sensul liniilor din unghiul de fugă).
Derizoriul elementelor care alcătuiesc tabloul deconstruieşte misterele lumii şi ale creaţiei stabilind alcături simple. Lumea e o baltă mititică. Primăvara înoată aici un cârd fericit de raţe şi în apă trăiesc peştii. Timpul trece aşa, în ordinea obişnuită a lucrurilor, primăvara devine iarnă şi atunci raţele pleacă lăsând balta pustie. În apă rămân doar peştii care “nu se duc nicăieri. Rămân acolo unde sunt. În păcătoasa aia de baltă”. Pe Caulfield nu-l interesează peştii: ,,peştii-s peşti” –cu alte cuvinte nu-l interesează destinul omului obişnuit, dispus să rămână toată viaţa înotând în ape tulburi. Adolescentul e interesat de cei ce aleg să zboare, să-şi păsteze vii fibrele minţii, de cei ce aleg aerul. Claritatea trăirii asumate până la capăt în zbor vertical.
Horwitz, cel care este prins în capcana răspunsurilor, nu vede deosebirea dintre raţe şi peşti. Pentru omul care nu este dispus să deschidă ochii alegerea nu există şi el îşi ratează astfel libertatea, eşecul lui e total, pentru că el nu percepe decât un întreg fără formă, nu are intuiţia înălţării care ar putea să devină. Horwitz e convins că iarna e mult mai grea pentru peşti decât pentru raţe, pentru că ei rămân acolo în lacul bocnă pe care oamenii vin să patineze. Într-un anume fel personajul are dreptate, peştii nu au altă opţiune decât captivitatea, spaţiul imediat şi acela ingheţat. Dar asta li se întâmplă şi pentru că la un moment dat au refuzat să-şi transforme înotătoarele în aripi. O umbră a ceea ce ar fi putut deveni îi urmăreşte însă şi Caulfield simte regretul încătuşării, oamenii înşişi ştiu că ar fi trebuit să fie altfel: ,,Dar nu se poate să nu simtă gheaţa[...] Cine spune că n-o simt”. Conştientizează ratarea dar acceptă să trăiască în continuare cu ea: “stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi de Dumnezeu! Îngheaţă întro anumită poziţie şi rămân aşa toată iarna”. La finalul convorbirii Horwitz rămâne convins că ,,nu toţi peştii mor aşa cum vine iarna!”. Optimismul lui sec ascunde speranţa disperată că s-ar putea să fie aşa. Caulfield are simţul acut al trăirii pe care îl ascunde în sine orice adolescent deştept, orice om care este dispus să-şi retrăiasca aventura redescoperiiri din anii adolescenţei.
Cartea de atunci –De veghe în lanul de secară– este pentru mine o lectură încă pasibilă de redescoperire. Sigur că la acea vreme m-a fascinat rebelul Holden Caulfield, un adolescent care evadează din lumea jaloanelor pentru a descoperi pe cont propriu viaţa trăită alfel, întâlnirile noi, experienţele mai putin obişnuite. Ceea ce m-a atras de la bun început a fost scriitura. Salinger descoperă pas cu pas felul de a înţelege şi de a vedea lumea al unui puşti, judecăţile sunt emise prin limbajul unui adolescent, păstrând un natural al exprimării dar mai ales unul al trăirii. Revolta împotriva sistemului de învăţământ, împotriva profesorilor şi în general a oamenilor mari, închistaţi într-un mod de gândire confortabil, sunt tot atâtea locuri comune romanelor cu şi despre adolescenţi.
Holden Caulfield are ceva mai mult, intuiţia unei trăiri pe verticală, ceea ce numesc americanii: ,,to live a life with eyes wide open”. Întrebarea care îl macină: “nu cumva ştii unde se duc raţele când îngheaţă apa? Nu cumva ştii?” nu va căpăta un raspuns decât printr-o trăire netrucată. Caulfield înţelege la acei ani ceea ce mulţi nu înţeleg decât foarte târziu -că o viaţă furată, înşelată îngheaţă devenind asfel inutilă şi ţie-trăitor al ei şi celorlalţi cu care şi despre care ai venit să înveţi. Cred că şi pentru generaţia ,,pentium” de azi lectura unui anumit capitol din De veghe poate deveni un pattern, o alcătuire prin care cineva se poate descoperi (şi spun asta în sensul liniilor din unghiul de fugă).
Derizoriul elementelor care alcătuiesc tabloul deconstruieşte misterele lumii şi ale creaţiei stabilind alcături simple. Lumea e o baltă mititică. Primăvara înoată aici un cârd fericit de raţe şi în apă trăiesc peştii. Timpul trece aşa, în ordinea obişnuită a lucrurilor, primăvara devine iarnă şi atunci raţele pleacă lăsând balta pustie. În apă rămân doar peştii care “nu se duc nicăieri. Rămân acolo unde sunt. În păcătoasa aia de baltă”. Pe Caulfield nu-l interesează peştii: ,,peştii-s peşti” –cu alte cuvinte nu-l interesează destinul omului obişnuit, dispus să rămână toată viaţa înotând în ape tulburi. Adolescentul e interesat de cei ce aleg să zboare, să-şi păsteze vii fibrele minţii, de cei ce aleg aerul. Claritatea trăirii asumate până la capăt în zbor vertical.
Horwitz, cel care este prins în capcana răspunsurilor, nu vede deosebirea dintre raţe şi peşti. Pentru omul care nu este dispus să deschidă ochii alegerea nu există şi el îşi ratează astfel libertatea, eşecul lui e total, pentru că el nu percepe decât un întreg fără formă, nu are intuiţia înălţării care ar putea să devină. Horwitz e convins că iarna e mult mai grea pentru peşti decât pentru raţe, pentru că ei rămân acolo în lacul bocnă pe care oamenii vin să patineze. Într-un anume fel personajul are dreptate, peştii nu au altă opţiune decât captivitatea, spaţiul imediat şi acela ingheţat. Dar asta li se întâmplă şi pentru că la un moment dat au refuzat să-şi transforme înotătoarele în aripi. O umbră a ceea ce ar fi putut deveni îi urmăreşte însă şi Caulfield simte regretul încătuşării, oamenii înşişi ştiu că ar fi trebuit să fie altfel: ,,Dar nu se poate să nu simtă gheaţa[...] Cine spune că n-o simt”. Conştientizează ratarea dar acceptă să trăiască în continuare cu ea: “stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi de Dumnezeu! Îngheaţă întro anumită poziţie şi rămân aşa toată iarna”. La finalul convorbirii Horwitz rămâne convins că ,,nu toţi peştii mor aşa cum vine iarna!”. Optimismul lui sec ascunde speranţa disperată că s-ar putea să fie aşa. Caulfield are simţul acut al trăirii pe care îl ascunde în sine orice adolescent deştept, orice om care este dispus să-şi retrăiasca aventura redescoperiiri din anii adolescenţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu