Meteoriţii

Ionela Preda VII B

Meteoriţii sunt obiecte din spaţiul cosmic ajunse pe suprafaţa Pământului în urma arderii incomplete în atmosferă a meteoroizilor: bucăţi de material provenite din ciocnirea asteroizilor sau dezintegrarea cometelor.

Atunci când se apropie de soare o cometă se consumă pierzând o mare cantitate din materia sa componentă, îndeosebi apă, pulberi şi fragmente de rocă. După trecerea cometei, aceste rămăşite de materie gravitează un timp în jurul soarelui, apoi se dispersează. Când, datorită rotaţiei sale în jurul Soarelui, Pământului intersectează astfel de aglomerări de materiale, planeta noastră primeşte o adevărată „ploaie” de resturi ale cometei. Unele dintre aceste „ploi de meteoriţi” se manifestă periodic, fiind asociate cu trecerea sau traiectoria unei comete cunoscute, de exemplu: Persidele, în luna august, asociate cu cometa Swift-Tuttle; Leonidele, în luna noiembrie, asociate cu cometa Semple etc.

În medie, pe Pământ cad zilnic aproximativ 250 de tone de resturi cometare. Prin frecare, în contact cu atmosfera terestră aceste resturi de comete devin incandescente, lăsând în urmă o dâră luminoasă. Este ceea ce în limbajul popular a căpătat numele de „stea căzătoare” iar ştiinţific se numeşte meteorit.

Cifra de 250 de tone poate părea impresionantă, dar ţinând seama de vastitatea suprafeţei Pământului, din punct de vedere statistic înseamnă că pe o suprafaţă de un kilometru pătrat cade o data la un milion de ani un meteorit mai mare de 500 de grame. Iar în trei secole de observaţii astronomice se cunosc în jur de zece cazuri în care s-au întâlnit accidente cu victime umane.

Viteze unui meteorit este cuprinsă între 50.000 şi 250.000 de kilometri pe oră. În contact cu straturile înalte ale atmosferei meteoritul suferă o frecare violentă cu aerul, ceea ce îl încetineşte considerabil. În general, frecarea meteoritului cu atmosfera este suficientă pentru ca acesta să dispară în întregime. Dar uneori, când este mai mare sau are o compoziţie mai dură a materiei, meteoritul, sau o parte din el, ajunge pe Pământ. Când meteoritul atinge solul, în funcţie de viteza, mărimea şi compoziţia lui formează un crater cu aspect variat.

Când meteoritul este suficient de voluminos v-a avea şi o energie cinetică mare iar la contact cu solul va forma un crater numit „de explozie”; în urma impactului, de regulă, meteoritul se dezintegrează total.

Când, dimpotrivă, masa meteoritului este mai mică de câţiva kilometri sau zeci de kilometrii, viteza de impact va fi mai mică iar craterul se va numi „de impact” şi, de regulă, meteoritul va rămâne, aproape intact, înfipt în centrul craterului format.

Ursul polar

Anca Chiurtu VII B 

Ursul polar trăieşte în ţinuturile arctice. Este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până la 300-600 kg la masculi şi 150-300 kg la femele. Lungimea sa poate fi de până la 2,5 m la masculii şi de până 2 m lungime la femele iar înălţimea de 1,6 m. Ursul polar este un excelent înotător. Blana sa este de culoare albă, dar poate fi gălbuie sau gri în timpul verii. Firele de păr sunt incolore şi goale la interior, conducând astfel razele călduroase ale soarelui până la pielea neagră a ursului, unde sunt absorbite. Sub piele are un strat de grăsime care îl ajută să se protejeze împotriva frigului aspru al nordului. Capul poate ajunge la peste 40 cm lungime, cu circumferinţa de aproximativ 30 cm. Botul are buze extensibile, adică nu sunt ataşate de gingii, şi cu ele poate culege fructe mici iar pe unele le pot coji. Dinţii sunt mai mici decât la celelalte specii de urs dar mai ascuţiţi. Are un miros bine dezvoltat care îi permite să simtă prada şi de la 30 km depărtare. Urechile ursului alb sunt mici însă are auzul foarte fin. Ursul îşi foloseşte labele pentru înot, acestea fiind mari şi membranate. Ghearele sunt neretractabile. Pe tălpi are păr, ceea ce îi asigură o bună stabilitate pe gheaţă. Pe uscat nu aleargă atât de repede precum alte specii de urs. În apă poate atinge o viteză de 10 km pe oră iar scufundat poate să stea până la cinci minute. Ursul polar se deplasează călcând precum oamenii, atingând solul cu călcâiele dar şi cu talpa. De asemenea, poate sta în poziţie bipedă, ceea ce îl avantajează atunci când trebuie să observe pericolele, să caute hrana sau să lupte. Ursul polar este aproape exclusiv carnivor, preferând focile. Planul său de atac este unul excelent: se aşează lângă o copcă aşteptând ca focile să iasă şi apoi le omoară cu lovituri puternice de gheare. Primăvara este anotimpul când urşii polari îşi caută perechea. Perioada de împerechere ţine din luna martie până în luna iunie. Gestaţia durează 195-265 de zile iar femele începe construcţia adăpostului pentru pui din luna octombrie. Pentru aceasta, sapă în zăpadă şi gheaţă un bârlog format dintr-un tunel lung de câţiva metrii continuat cu o peşteră adâncă de aproximativ doi metri. Ieşirea din bârlog este spre sud pentru a nu fi astupată de zăpada purtată de viscolele nordice. Femelele nasc în medie doi pui care cântăresc aproximativ 600 de grame fiecare. Puii stau cu mama doi sau trei ani şi ajung la maturitate la cinci-şase ani.

Redacţia Nr.3

Redactor şef:
Daniela Ciocioi

Redactori:
Alexandra Foleanu
Alexandra Popescu
Alina Georgiana Ciocan
Anca Chiurtu
Andrei Vânătoru
Cătălin Gheorghiţă
Emanuel Marian Ciocan
Gabriel Blaga
Ionela Preda
Leonard Stănescu
Mihaela Vâlceanu
Oana Năstasie
Rahela Dinculescu
Simona Gheorghiţă
Ştefania Ciobârcă

Ursuleţul Koala

Andrei Vânătoru VII B

Numit şi „ursul australian”, Phascolarctes Cinereus este o specie arboricolă de mamifer care prezintă adaptări speciale la acest mod de viaţă. Deşi tot timpul este numit „urs”, koala nu aparţine speciei urşilor ci familiei marsupialelor, semănând foarte mult cu un alt mamifer australian, wombatul.

Numele său provine din limba aborigenilor australieni, unde „koala” înseamnă „fără băutură”. Observaţia străveche a aborigenilor s-a dovedit foarte adevărată căci astăzi se cunoaşte faptul că datorită hranei sale bogate în apă koala nu este nevoit să coboare din copaci pentru a se hidrata.

Australian Encyclopaedia prezintă o imagine fascinantă a acestei captivante şi simpatice creaturi: "Koala are corpul robust, blană deasă şi mătăsoasă de culoare gri-cafenie pe spate şi albă-gălbuie pe piept, urechi rotunde şi mari acoperite cu blană şi un bot mare, dur ca pielea, asemănător unei trompe. Este un bun căţărător, dar pe sol se mişcă stângaci".

Koala este un animal de talie mică, 60-90 cm înălţime şi o greutate de aproximativ 15 kg, care se hrăneşte cu frunzele foarte suculente ale unei specii de eucalipt, Eucalyptus Globulosus. Aceste frunze sunt otrăvitoare pentru alte animale dar koala au un organ special pentru digerarea lor care se numeşte cecum şi conţine bacterii care ajută la digerarea frunzelor de eucalipt.

Koala este un animal nocturn, doarme în timpul zilei şi stă treaz pe timpul nopţii. Somnul său  poate dura şi 18 ore.

Urşii koala trăiesc în grupuri şi sunt foarte apropiaţi de semenii lor. Este interesant de observat că ţin foarte mult la teritoriul lor. Fiecare urs koala are un copac preferat pe care şi-l marchează pentru a-l feri de ceilalţi.

Ursuleţii koala îşi petrec o mare parte din timp comunicând. Ei rag şi, uneori, sunetele lor seamănă cu un sforăit. Mamele şi puii comunică prin producerea unor zgomote care uneori seamănă cu un ţipăt sau plâns de copil, sunet care este un semnal de avertizare sau de primejdie.

În privinţa reproducerii, se ştie că după perioada de împerechere care are loc în lunile septembrie-martie, gestaţia durează 35 de zile. Femela de koala naşte un pui cam de mărimea unui bob de mazăre pe care îl aşează în marsupiu. Aici puiul se hrăneşte bând laptele care se scurge continuu pe partea interioară a marsupiului. Puiul va părăsi marsupiul abia după vârsta de şase-şapte luni. Primii „paşi” îi face tot pe corpul mamei.

Împerecherea urşilor koala are loc de la vârsta de trei-patru ani şi se produce o singură dată pe an. Pe durata vieţii o ursoaică aduce pe lume doar cinci-şase pui koala.

Rechinii

Leonard Stănescu VII B 

Astăzi, în apele mărilor şi oceanelor există aproximativ 350 de specii de rechini. Rechinii sunt prădători străvechi care au apărut acum 420-450 de milioane de ani iar de atunci nu s-au schimbat prea mult. Toţi rechii sunt prădători, adică se hrănesc cu alte animale, de la animale de plancton până la scoici, crabi, broaşte ţestoase, delfini etc.
Rechinii fac parte din subclasa peştilor. Ei se deosebesc de restul speciilor de peşti prin scheletul lor cartilaginos. În general, rechinii au culoarea gri iar pielea lor este acoperită cu un strat de solzi mici care se deosebesc de cei ai peştilor obişnuiţi prin faptul că nu se dezvoltă odată cu maturizarea acestora. Faţă de alţi peşti, rechinii au coada şi înotătoarele solide, coada fiind şi asimetrică.
Multe specii de rechini au dinţi foarte ascuţiţi care sunt fixaţi în fibre membranoase; de aceea dinţii rămân, de multe ori, în carnea prăzii. Însă dinţii pierduţi sunt imediat înlocuiţi de alţii noi.
Respiraţia se face prin branhii situate în spatele capului. Rechinii au un simţ al mirosului foarte dezvoltat fiind capabili să detecteze în apă mici cantităţi de sânge, orientându-se astfel după pradă. Sunt sensibili la sunete de frecvenţă joasă şi au o bună direcţionare auditivă. Organele situate lateral şi pe bot dau posibilitatea rechinilor să perceapă stimulii electrici produşi de contracţiile prăzii.
Această combinaţie de simţuri ascuţite a dus la excepţionalul succes al rechinilor.