Ferma animalelor

Gabriel Blaga VII B

La vremea apariţiei sale[1], în ziarul New York Time se sublinia că „Ferma animalelor este o fabulă politică plină de înţelepciune, de compasiune şi de învăţăminte pentru vremurile pe care le trăim”. Într-adevăr, ca în orice fabulă, animalelor li se atribuie însuşiri şi desfăşoară activităţi omeneşti: vorbesc, gândesc, citesc, scriu, învaţă, se organizează şi construiesc. George Orwell spune despre „Ferma animalelor” că este prima carte în care încearcă, în plină cunoştinţă de cauză, să facă să fuzioneze scopul politic cu scopul artistic într-un tot unitar.

Acţiunea se petrece la ferma „Conacul”, deţinută de domnul Jones, care se purta rău şi neglijent cu animalele. La fermă trăiesc numeroase animale: raţe, vaci, porci, găini, porumbei, câini, calul Boxer, măgarul Benjamin sau corbul Moise. Însă cel mai deştept şi mai înţelept dintre toţi era „Seniorul”, un porc bătrân din rasa „Middle White”, câştigător a numeroase concursuri[2]. Acesta din urmă avusese un vis ciudat cu câteva seri în urmă: cum ar arăta lumea animalelor fără oameni. Seniorul dorea să facă cunoscut visul său tuturor şi de aceea toate animalele de la fermă se întâlnesc în hambarul cel mare imediat ce domnul Jones se retrage. Pe întuneric, Seniorul le vorbeşte despre „Om”, singurul duşman al animalelor. Omul este singurul care consumă şi nu produce. De aceea se impune să scape de om pentru ca produsele muncii lor să le aparţină. Trebuie să facă o revoluţie! Mai mult, pentru a le motiva şi a le întări, le învaţă un cântec străvechi numit „Animale din Anglia”, care devine imnul animalelor de la fermă.

După această întâlnire nocturnă, trei zile mai târziu, Seniorul moare liniştit, în somn.

Între timp, domnul Jones, căruia îi plăcea să bea, uită să dea animalelor de mâncare. Aceasta este picătura care umple paharul şi animalele se revoltă.

Revoluţia a avut loc… înainte de a fi pregătită. După o adevărată încăierare, domnul Jones este alungat iar animalele pun stăpânire pe fermă.

Conducători ai revoluţiei fuseseră porcii Snowball şi Napoleon. Primul lucru pe care cei doi în fac după alungarea domnului Jones este schimbarea numelui fermei din „Conacul” în „Ferma animalelor”. Iar pentru ca totul să se schimbe radical la noua fermă, Snowball şi Napoleon, rezumă principiile animalismului la şapte precepte:

1. Oricine merge pe două picioare este duşman;

2. Oricine merge pe patru picioare sau are aripi este prieten;

3. Nici un animal nu va purta haine;

4. Nici un animal nu va dormi într-un pat;

5. Nici un animal nu va bea alcool;

6. Nici un animal nu va ucide un alt animal;

7. Toate animalele sunt egale.

Animalele de la fermă sunt încântate de schimbarea realizată. Acum muncesc cu spor şi voie bună pentru ca tot ce produc este folosit de ele şi pentru ele. Nu mai există foamete ci prosperitate. Snowball pune la punct un program de educaţie pentru toate animalele, aduce tot felul de inovaţii care să le uşureze munca şi traiul, instituie ore şi zile de odihnă, creează un drapel verde al animalelor, rezumă cele şapte precepte în doar două propoziţii pentru a le ajuta să le memoreze şi pe animalele mai „proaste”: „Patru picioare bine, două picioare rău!” Ba chiar plănuieşte o Republică a Animalelor, după înlăturarea definitivă a oamenilor, şi proiectează o moară de vânt pentru a produce electricitate.

Veste preluării fermei „Conacul” de către animale şi marea prosperitate la care ajunsese „Ferma Animalelor” în urma muncii în comun şi în folos propriu, bazată pe o bună administrare, fac înconjurul lumii. Oamenii vorbesc cu admiraţie şi teamă despre rezultatele obţinute iar animalele de pretutindeni privesc ferma ca pe un Rai pe pământ unde toate îşi doresc să ajungă.

Dar după un timp şi la „Ferma animalelor” intervin invidia, lăcomia, corupţia, dorinţa de înavuţire, dorinţa de putere, schimbarea principiilor iniţiale după bunul plac al celor care conduc, dorinţa acestora pentru un trai cât mai bun pe spinarea celorlalţi etc.

Porcii, fiind mai inteligenţi decât celelalte animale, ajung să conducă ferma şi uşor-uşor să folosească acest lucru în avantajul lor. De exemplu, prima dată s-a observat dispariţia unei cantităţi din producţia de lapte. Misterul s-a dezlegat când animalele au descoperit că laptele era amestecat în hrana porcilor. S-au revoltat şi au protestat dar porcii au ştiut să aplaneze conflictul motivând că muncesc mai mult decât toţi, depun un efort mai mare şi au nevoie de hrană multă şi consistentă pentru a fi sănătoşi şi a lucra în folosul şi spre binele tuturor.

Chiar dacă erau mereu în fruntea animalelor de la fermă şi participau foarte activ la şedinţele comune desfăşurate pentru a se sfătui cu toţii şi a hotărî ce vor face pe mai departe, devine tot mai evident că porcii Snowball şi Napoleon nu au aceeaşi viziune asupra viitorului fermei. Invidios pe Snowball şi pe realizările lui, Napoleon reuşeşte să-l alunge de la fermă, omorându-l. Napoleon fură planurile pentru moara de vânt şi ajutat de porcul său de încredere, Squealer, spionul numărul unu, şi de câinii crescuţi şi dresaţi numai de Napoleon, schimbă principiile iniţiale, transformându-le în unele favorabile lui şi tuturor porcilor, prin adăugarea a două-trei cuvinte la sfârşitul lor:

4. Nici un animal nu va dormi într-un pat cu aşternuturi.

5. Nici un animal nu va bea alcool în exces.

6. Nici un animal nu va ucide un alt animal fără motiv.

7. Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.

Schimbarea preceptelor este întotdeauna precedată de modificări în comportamentul porcilor: porcii se mută în casă, dorm în pat, mănâncă tot ce este mai bun deoarece ei învaţă şi îşi folosesc memoria. În tot acest timp, celelalte animale muncesc din greu, cu hrană puţină dar sunt încă mulţumite pentru că se bucură de libertate şi nu mai trăiesc în sclavie. Dacă se întâmplă să protesteze la unele schimbări, porcii le mint şi le fac să creadă că nu au înţeles bine principiile iniţiale sau că nu le-au reţinut bine. Şi le duc să le citească pe cele noi, modificate, pentru a le împrospăta memoria.

Totul se schimbă tot mai mult la fermă. Porcii profită în folosul lor de munca animalelor. Ca şi în comunism, tot ce este bun nu se mai datorează tuturor ci iubitului conducător Napoleon. Îi conferă acestuia numeroase medalii şi tot mai multe privilegii.

Porcii schimbă numele imnului transmis de Senior din „Animale din Anglia” în „Tovarăşe Napoleon”. Porcii huzuresc împreună cu cei din neamul lor pe spinarea celorlalte animale. Printre locuitorii fermei impun frica şi teroarea fiind slujiţi de spioni şi câini de încredere.

Viaţa animalelor de rând devine tot mai grea, ele trudesc din greu (mai ales calul Boxer) sub noile devize inventate de Napoleon, precum: „Am să muncesc mai mult” şi „Tovarăşul Napoleon are întotdeauna dreptate”.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Îmbătat de puterea absolută la care ajunsese şi pierzându-şi simţul realităţii, până la urmă Napoleon încalcă şi primele două precepte pe care se întemeiase viaţa cea nouă şi fericită a „Fermei Animalelor”. El transformă sinteza lui  Snowball din „Patru picioare bine, două picioare rău!” în „Patru picioare bine, două picioare mai bine!”, deoarece acum el încheiase tot felul de afaceri cu oamenii. Vindea produsele fermei şi obţinea lucruri care-i erau lui de folos şi porcilor dar nu şi celorlalte animale de la fermă.

Pentru a întreţine şi întări bunele relaţii cu oamenii, Napoleon organizează diferite banchete unde porcii şi oamenii chefuiesc, joacă cărţi şi se îmbată. Ultimul dintre aceste banchete trezeşte raţiunea animalelor care îşi înfrâng frica şi luptă împotriva porcilor.

Astfel ia sfârşit „Ferma Animalelor”.

---

[1] 1945 în Anglia, 1946 în Statele Unite.

[2] La expoziţii fusese prezentat sub numele de „Frumosul din Willingdon”.

Popa Tanda

Oana Năstasie VII B

Părintele Trandafir, fiul dascălului Pintilie din Butucani, devine preot în satul natal. Oamenii din Butucani sunt înstăriţi şi gospodari dar nu le place să li se spună verde-n faţă ce defecte au. Ori, tânărul preot, deşi om cumpătat, harnic şi gospodar, este mult prea sincer şi direct şi nu poate trece cu vederea defectele acestea, motiv pentru care sătenii nu îl agreează. Ei fac intervenţii la protopop şi obţin transferul părintelui Trandafir de la ei din sat în Sărăceni, aşezat pe Valea Seacă.

Locuitorii din Sărăceni erau neînchipuit de leneşi şi lipsiţi de orice spirit gospodăresc, astfel încât aspectul satului era unul deplorabil. Hotărât să schimbe lucrurile, părintele le vorbeşte oamenilor veniţi în număr mare la biserică, pentru a-l vedea pe noul popă, despre necesitatea şi binefacerile muncii, dar în scurt timp oamenii nu mai frecventează biserica. Umblă apoi din casă în casă pentru a-i convinge pe fiecare, dar nu reuşeşte nici în acest fel.  Începe atunci să îi ironizeze pe săteni, ba chiar să îi batjocorească, fără însă a reuşi să-i clintească din nepăsarea lor. Şi după atâta „tăndălitură[1]” oamenii l-au numit „Popa Tanda” şi aşa i-a rămas numele. Ca să scape de el, sătenii din Sărăceni merg la episcopie şi cer mutarea părintelui Trandafir din localitate, dar episcopul nu îl mută.

După doi ani de încercări zadarnice, părintele constată că i s-au terminat toate resursele de trai iar casa lui devenise mai ceva ca a sătenilor: „O soţie bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casă numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.”

Împins de necesitatea de a-şi hrăni familia, preotul se apucă de lucru: repară casa, îngrădeşte curtea, cultivă grădina, împleteşte lese[2] pe care le vinde la târg pe bani buni. Face cumpărături pentru ziua de Rusalii şi se întoarce acasă. Viaţa preotului se schimbă: „Preoteasa avea rochie nouă, cei trei [copii] mai mărişori aveau papucaşi din oraş, Măriuca cea mai micuţă avea o pălărie de paie cu două flori roşii, iară pereţii erau albi chiar şi pe dinafară, ferestrele erau întregi, casa era luminoasă şi icoana Sfintei Mariei Maicii Preacurate se vedea bine cum era pusă sus, între ferestre, şi împodobită cu florile crescute pe marginea straturilor. Făină albă, carne, unt, ba chiar şi zahăr a adus popa de la oraş.”

Rezultatele muncii părintelui Trandafir nu întârzie să se vadă iar situaţia familiei sale devine tot mai prosperă. Sătenii văd, se minunează de cele făcute de părinte şi încet, încet îi urmează exemplul. În câţiva ani satul devine de nerecunoscut iar oamenii sunt înstăriţi şi gospodăriile lor bine întreţinute.

„Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic. Dacă părul cărunt şi barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilaşii cu care se joacă înspre seară la laiţa cea de dinaintea casei sunt copilaşii lui.”

«Un om din sat trece, le pofteşte „bună odihnă” şi-şi zice: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”»

---

[1] A pălăvrăgi, a sporovăi, a cicăli, a umbla mult şi fără rost.

[2] (Cu singularul “leasă”) Împletitură de nuiele în formă de grătar, de gard, de coş etc., folosită, singură sau ca element component, în numeroase scopuri practice.

Dacii

Mihaela Vîlceanu VIII B

Conform informaţiilor rămase de la istoricul antic grec Strabon[1] în lucrarea sa „Geografia”, dacii locuiau din zona muntoasă a regiunii râului Mureş şi până la fluviul Danubius[2] iar geţii stăpâneau Istrul[3]. Tot Strabon afirmă că „dacii au aceeaşi limbă ca geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”.

De asemenea istoricul roman Dio Cassius[4] în lucrarea „Istoria Romei”, ne spune că regele getic Burebista[5] i-a zdrobit pe grecii conduşi de regele Critasis precum şi că regele grec Critasis a fost învins de daci. În acelaşi timp, în relatările sale, Dio Cassius păstrează denumirea luptătorilor armatei lui Burebista, de geţi sau daci, pentru a denumi popoarele de la nord de Dunăre. Prin urmare, putem afirma că daci sau geţii sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor.

Din punct de vedere cronologic, prima relatare despre geţi aparţine istoricului grec Herodot[6] care scrie în lucrarea sa „Istorii” despre campania din 514-512 î.Ch. a regelui persan Darius[7] împotriva sciţilor[8] aflaţi la nord de Marea Neagră. Herodot arată că „înainte de a ajunge la Istru, [Darius îi] biruie mai întâi pe geţi, care se credeau nemuritori”. Iar despre faptul că geţii au pierdut lupta spune că aceştia au fost temuţi şi curajoşi în bătălie, meritând tot respectul perşilor şi al regelui lor: „ei [geţii] au fost cei mai viteji şi cei mai neînfricaţi dintre traci”.

De la istoricul roman Diodorus Siculus[9] aflăm despre victoria strălucită a regelui getic Dromichete[10], din anul 300 î.Ch., împotriva regelui trac Lisimachos[11], precum şi despre generozitatea pe care Dromichete a arătat-o regelui învins, pe care îl invită la un mare ospăţ pentru ca mai apoi să-l elibereze.

Istoricul roman Justinus[12] relatează că în timpul regelui Oroles dacii au fost învinşi de bastarni[13]. În consecinţă, regele Oroles îi pedepseşte să facă muncile femeilor. Iertarea vine doar după o victorie într-o altă bătălie, tot asupra bastarnilor..

Inscripţiile descoperite în oraşul Histria[14] menţionează numele a doi regi geţi din secolul al III-lea î.Ch., numiţi Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile greceşti din Dobrogea.

La rândul său, istoricul Trogus Pompeius[15] menţionează despre „un salt de putere a dacilor conduşi de regele Rubobostes şi a numărului lor”.

Contemporan cu evenimentele care au dus la formarea statului dac în anul 70 î.Ch., Strabon relatează: „Ajungând în fruntea neamului său, getul Burebista l-a înălţat atât de mult încât a ajuns să fie temut şi de romani.” Parcă pentru a întregi aceste cuvinte ale lui Strabon, o inscripţie grecească din Dionysopolis[16] îl descrie pe Burebista ca fiind „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”.

Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine lui au făcut ca regatul dacilor să ajungă la cea mai mare întindere a sa. La obţinerea acestor succese, marele rege Burebista a fost ajutat de preotul Deceneu. Împreună au realizat o reformă politico-religioasă bazată pe „abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci” pentru a organiza şi întări mai bine statul nou format[17]. Tot Burebista este cel care mută capitala regatului de la Argedava[18] la Sarmisegetuza[19].

Devenind o putere zonală importantă, bogată şi o posibilă mare ameninţare pentru Imperiul Roman, Iulius Cezar[20] intenţionează să organizeze o mare expediţie în anul 44 î.Ch. împotriva dacilor şi a lui Burebista. Dar această expediţie nu s-a concretizat deoarece împăratul roman a fost asasinat. La foarte scurt timp după asasinarea lui Cezar şi Burebista a căzut victimă unei conspiraţii. Asasinarea celor doi conducători de stat chiar în momentul începerii unei confruntări armate de anvergură este deseori amintită şi discutată de istorici. Ideile avansate de aceştia tind spre concluzia că romanii au încercat să împiedice un dezastru pentru imperiu asasinându-i pe cei doi. Imperiul Roman era slăbit în acel moment, în timp ce regatul dacilor devenise extrem de puternic. Temându-se să nu fie înfrânţi, ceea ce ar fi putut însemna sfârşitul imperiului, romanii au preferat amânarea conflictului până la o situaţie mai favorabilă. Neconvingându-l pe Cezar, au preferat să îl asasineze. Iar pentru a-l împiedica pe Burebista să îşi extindă teritoriile în defavoarea Imperiului Roman, prin intrigi, şi acesta a fost asasinat.

Scăpat de sub control, după moartea lui Burebista, regatul dac s-a divizat. Astfel, în timpul împăratului Octavianus Augustus[21] existau cinci regate dacice în stânga Dunării iar în Dobrogea alte trei. Regii din Dobrogea erau Roles, Zyraxes şi Dapix. Despre un alt rege, Cotiso, se spune că era în discuţii cu împăratul Octavianus Augustus pentru a se căsătorii cu fiica acestuia, Iulia, dar căsătoria nu a mai avut loc.

Dicomes a fost unul dintre regii daci care au continuat politica ostilă dusă faţă de Imperiul Roman. Deoarece regatul pe care îl conducea era în câmpia munteană, a încercat să-şi extindă stăpânirea peste Dunăre. În acest scop a fost ajutat şi de bastarni. Împreună, au trecut Dunărea şi i-au învins pe moesi[22], tribali[23], dardani[24] şi denteleti[25]. Dar pentru că cei din urmă, denteletii, erau sub protecţia imperiului, romanii au trimis o armată sub conducerea generalului Crassus[26] care duce o serie de bătălii împotriva bastarnilor. Crassus este ajutat şi de regele dac Roles.

Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28-68 d.Ch.) credea că nu este bine să intri în conflict cu romanii şi, pentru a răspunde la insistenţa celor care voiau să-l convingă să atace provinciile de peste Dunăre, le explică acest lucru printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus[27]: „Scorilo a pus doi câini să se mănânce între ei şi, când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat”.

În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal[28]. Acest fapt este relatat de Dio Cassius: „Duras, care domnise mai înainte, lăsase de bună voie domnia” în favoarea lui Decebal „fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor”.

Au urmat războaiele dacilor cu romanii, finalizate prin cucerirea Daciei de către Traian. Această perioadă a istoriei noastre este mult mai cunoscută, sursele şi izvoarele istorice fiind mai numeroase. De aceea ne vom opri aici cu aceste scurte consideraţii asupra strămoşilor noştri daci.

---

[1] 63 sau 60 î. Ch.-21 sau 26 d. Ch. Numele sub care a rămas cunoscut Strabon este, de fapt, o poreclă care înseamnă “Saşiul”.

[2] Dunărea de la izvoare până la Drobeta.

[3] Dunărea de la Drobeta pană la vărsarea în Marea Neagră.

[4] Lucius Claudius Cassius Dio (155 sau 163/164 d.Ch.- după 229 d.Ch.) era roman de origine greacă, opera sa fiind scrisă în greacă.

[5] Burebista (82 î.Ch.- 44 î.Ch.) este întemeietorul statului dac.

[6] Herodot din Halicarnas/Halikarnassos (484 î.Ch.- cca. 425 î.Ch.) este considerat părintele istoriei, ca ştiinţă, datorită modului în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale.

[7] Darius I s-a născut în anul 550 î.Ch. și a devenit rege al perșilor în 522 î.Ch. În perioada sa, Imperiul Persan a cunoscut apogeul puterii și al întinderii teritoriale, devenind cel mai vast și cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu.

[8] Numele de sciți era folosit de scriitorii antici pentru a denumi mai multe popoare din răsăritul Europei, aşa că totalitatea sciților trebuie considerată ca un conglomerat de popoare. Veniți dinspre Caspica-Oxus, sciții au ocupat în secolul al VIII-lea î.Ch. stepele nord-pontice, din sudul Republicii Moldova de azi, întinzându-se spre câmpia Donului în Federația Rusă, luând locul cimerienilor așezați aici din timpuri preistorice.

[9] Diodor din Sicilia (cca. 80 î.Ch.-21 î.Ch.) a fost un istoric roman de origine greacă. A scris „Biblioteca Istorică”, în 40 de cărți, păstrate fragmentar, cuprinzând date de la originile Imperiului Roman şi până la Iulius Caesar.

[10] Conducător al geţilor din nordul Dunării în jurul anului 300 î.Ch.

[11] Lysimachos sau Lisimah (aprox. 360 î.Ch.-281 î.Ch.) a fost un general macedonean. După moartea lui Alexandru cel Mare devine satrap al Traciei (321-306 î.Ch.). În anul 306 î.Ch. s-a proclamat rege al Traciei, care-și extindea autoritatea și asupra Dobrogei.

[12] Marcus Junianius (sau Junianus) Justinus a fost un istoric latin ce a trăit în timpul Imperiului Roman. Nu se cunoaște nimic din istoria sa personală şi nici despre data naşterii sau morţii sale. Se ştie doar că a trăit după istoricul Trogus Pompeius (sec. I î.Ch.). Este autorul lucrării “Historiarum Philippicarum libri XLIV”.

[13] Popor germanic, originar din centrul Europei. Spre sfârșitul secolului II î.Hr., bastarnii s-au strămutat pe teritoriul de azi al Moldovei (Romania) şi al Republicii Moldova, până la Dunăre și Marea Neagră. Munții Moldovei erau cunoscuți geografilor antici sub numele Alpes Bastarnici.

[14] Cetatea grecească ale cărei ruine se află pe teritoriul administrativ al comunei Istria dn județul Constanța. Histria fost întemeiată de coloniști greci din Milet în jurul anului 657 î.Ch. sau 630 î.Ch. ca port la Marea Neagră și distrusă prin secolul al VII-lea d.Ch. de invaziile avaro-slave. Este cel mai vechi oraș atestat de pe actualul teritoriu al României.

[15] Istoric roman din sec. I î.Ch. Vezi nota nr. 7.

[16] Oraşul Balcic de astăzi, din Bulgaria.

[17] Limitele statului dac în timpul lui Burebista au fost: în nord, Carpații Păduroși; în est, Pontul Euxin (Marea Neagră); în sud, munții Haemus (Munții Balcani); în vest, Dunărea Mijlocie.

[18] Argedava sau Sargedava era o așezare getică devenită reședință începând cu o căpetenie de dinaintea lui Burebista. Ruinele sale se găsesc în actuala localitate Popești din judeţul Giurgiu.

[19] Sarmizegetuza Regia este situată în satul Grădiștea Muncelului din județul Hunedoara. Trebuie ştiut că, la Grădiştea Muncelului, există două cetăţi cu numele de Sarmisegetuza care se confundă frecvent. Capitala dacică a lui Burebista este numită astăzi Sarmisegetuza Regia, fiind capitala preromană a regatului dacic. După înfrângerea lui Decebal de către Traian şi cucerirea Daciei de către acesta din urmă, împăratul roman distruge cetatea dacică şi construieşte la o distanţă de 40 de km. de aceasta colonia Sarmizegetusa Ulpia Traiana Augusta Dacica, pe scurt Sarmizegetusa Ulpia Traiana.

[20] Cezar -13 iulie cca. 100 î.Ch.-15 martie, 44 î.Ch.

[21] Octavianus Augustus (63 î.Ch.-14 d.Ch.) era fiul lui Octavian şi al fiicei surorii lui Cezar. Mai târziu Cezar îşi va adopta nepotul. Este considerat primul împărat al Imperiului Roman.

[22] Moesii erau un trib traco-dac cunoscuți şi sub numele de mysi. De la tribali, situați în zona Plevnei, pe ambele maluri ale Dunării se aflau geţii. Cei din dreapta Dunării erau numiți moesi.

[23] Tribalii erau un trib traco-iliric, situat în sudul Dunării, în zona Plevnei de azi, în Bulgaria.

[24] Locuitori ai Dardaniei. Dardania era o regoine situată în partea de sud-vest a Moesiei, astăzi o mare parte a Serbiei.

[25] Neam tracic din sudul Dunării.

[26] Marcus Licinius Crassus Dives (115/114 î.Ch.-53 î.Ch.) a fost un politician din timpul republicii romane fiind renumit pentru averea sa. În anul 73 î.Ch. este numit pretor, Crassus a fost comandant suprem al trupelor militare romane pornite contra revoltei sclavilor conduși de Spartacus, revoltă pe care după lupte grele reușește să o înăbușe în anul 71 î.Ch. Apoi, împreună cu rivalul său Gnaeus Pompeius Magnus devine unul dintre cei doi consuli ai republicii romane. Cea mai mare putere şi influenţă o deţine în timpul Primului Triumvirat, încheiat în anul 60 î.Ch.,  când, alături de Pompei şi Iulius Cezar, conduce Roma.

[27] Sextus Julius Frontinus (aprox. 40-103 d.Ch.) în lucrarea sa “Strategemata", care este o colecție de exemple de stratageme militare din istoria romană și greacă.

[28] Diurpaneus a fost regele dacilor între anii 87-106 d.Ch. El era supranumit Decebal (“dek” -a onora, “balos” -puternic). În timpul său, statul centralizat dac s-a aflat la apogeul puterii sale. Mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista, statul dac din timpul lui Decebal cuprindea: Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei. Noul stat era mai puternic și mai bine organizat.

Sfinxul românesc

Alexandra Maria Popescu VII B

Situat la înălţimea de 2.216 m, Sfinxul, aşa cum este numit din cauza asemănării sale cu un cap uman, s-a format prin eroziune eoliană de-a lungul unei perioade îndelungate de timp. Asemănarea sa cu un sfinx şi accesul uşor în zonă au făcut ca această formaţiune geologică să devină o atracţie turistică importantă.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost pur şi simplu fascinaţi de această minunăţie a naturii. Drept dovadă stă mărturie şi cea mai veche fotografie ce are sfinxul din Bucegi ca personaj principal. Aceasta datează din anul 1900, când tehnica fotografică era abia la începuturile ei. Gândindu-ne la această situaţie, putem foarte uşor să ne dăm seama cât de important a fost Sfinxul nostru pentru oameni dacă în acele timpuri în care aparatele de fotografiat cântăreau extrem de mult a existat cineva interesat să îl fotografieze. Această fotografie poartă numele de „Babele din Caraiman”.

Prima denumire oficială de „Sfinxul din Bucegi” datează din 1935 şi se găseşte într-un articol al unei publicaţii numită „Buletin Alpin”. Astfel, odată ce această denumire a fost dată, a mai rămas doar un pas până la a deveni oficială. A doua numire de Sfinx a apărut în „Revista Română” înfiinţată de Alexandru Bădăuţă (1901-1983), cel ce a înfiinţat şi Oficiul Naţional de Turism.

Pentru a cunoaşte mai multe despre Sfinxul românesc este necesar să coborâm şi mai mult în timp, până la primii locuitori ai acestor meleaguri. Geografia sacră a Munţilor Bucegi este una bogată şi minunată. Cercetătorul şi etnograful Nestor Urechia în volumul „Zânele din Valea Cerbului” spunea printre altele că Sfinxul românesc este capul cioplit al Sfântului Ioan Botezătorul. În relatarea lui, foarte important este teonimul[1] pomenit care duce îndată cu gândul la Kog-a-Ion, muntele sacru al dacilor, despre care iată ce scrie Strabon în „Geografia” sa: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel ca numele râului care curgea alături.”

În albaneză, dialectul aromân şi limba tracică, „koka” înseamnă „cap”. În daco-română, substantivele care trimit la sensul de „cap” sunt: cucă[2], cucui[3] şi chică[4]. Aşadar se pare că în limba geto-dacilor, Kogaion se referea chiar la Sfinxul românesc.

Misterele nu se opresc aici. Astfel, actualul nostru Sfinx are aceeaşi înălţime cu sfinxul egiptean de la Gizeh precum şi aceeaşi expresie! Sfinxul românesc poartă căciula nobilă dacică iar sfinxul egiptean poartă vălul regal al faraonilor.

Că muntele era considerat unul sfânt, motivat şi de capul (koga) cioplit al unei străvechi divinităţi autohtone, o demonstrează şi denumirea unui trib geto-dac, Caucoenses, situat în curbura Carpaţilor, apoi Ţara Cauca, ţinut plasat de Ammianus Marcellinus[5] în aceeaşi zonă, precum şi localitatea dacică, atestată, Ba-cauca, sugerând chiar oronimul[6] Bucegi.

---

[1] Numele unui zeu, divinităţi, sfânt etc.

[2] Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene, pe care o purtau domnitorii români în timpul ceremoniilor.

[3] Umflătură la cap, precum şi moţ de pene la capul păsărilor.

[4] Părul de pe cap; în special, păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete.

[5] Ammianus Marcellinus (cca. 332-395 e.n.) - general roman de origine greacă și ultimul mare istoric latin. Este autorul operei istorice “Res gestae”, formată din 31 de cărți, dintre care s-au păstrat ultimele optsprezece, referitoare la perioada 353-378 e.n., tratând marile migrații ale popoarelor din zona Mării Mediterane. Ele cuprind informații prețioase și pentru istoria României. Vorbind despre campania nord-dunăreană a împăratului Valens (367), pomenește cetatea Dafne (în zona Olteniței) și Munții Serilor, două toponime din secolul al IV-lea.

[6] Oronime -nume geografice ale diferitelor forme de relief; toponime.

Din istoria fotografiei

Ştefania Ciobârcă VII A

Termenul de fotografie provine din alăturarea cuvintelor greceşti „photos” (lumină) şi „graphein” (a desena). Conceptul de „fotografie” are o triplă semnificaţie în vorbirea curentă: o tehnică prin care se pot crea imagini sub acţiunea luminii, o imagine obţinută prin această tehnică sau o ramură a artei grafice.

Tehnica fotografică cuprinde modalităţi variate de producere a unor imagini permanente pe suprafeţe sensibile[1] la acţiunea fotochimică a luminii sau a unei alte forme de radiaţie[2]  precum şi prin tehnici moderne de captare a imaginilor prin mijloace electronice[3].

Prima şi cea mai veche fotografie care s-a păstrat datează din 1826-1827 şi reprezintă imaginea unei curţi interioare văzută de la fereastra sa de către francezul Joseph Nicéphore Niepce.

De la această primă realizare, în decursul timpului, fotografia a evoluat foarte mult iar progresele înregistrate au urmat trei direcţii principale: mărirea duratei de expunere sau mărirea sensibilităţii filmului fotografic, mărirea stabilităţii imprimării imaginii şi simplificarea aplicării tehnicilor de fotografiat datorită apariţiei aparatelor de fotografiat din ce în ce mai mici şi mai ieftine şi a substanţelor chimice pentru developare gata preparate[4] în laboratoare specializate.

Această perioadă a camerelor foto analogice[5] este caracterizată prin faptul că imaginea era captată pe plăci sau, mai târziu, pe filme fotografice realizate cu anumite substanţe chimice care îşi schimbă nuanţa sau culoarea la lumină[6]. După captarea imaginii cu aparatul fotografic, urma un proces numit „developare” în urma căruia imaginea „pozitivă” era „fixată”, întregul proces desfăşurându-se în întuneric sau într-o cameră luminată în roşu sau albastru[7]. În timpul developării, filmul fotografic era supus acţiunii unor substanţe chimice diverse rezultând o imagine finală care nu mai suferea modificări (era „fixată”) sub acţiunea directă a luminii, astfel încât fotografia putea fi privită fără nici o problemă la lumina zilei.

Ideea de fotografie color a circulat de la apariţia aparatului fotografic.

Primele experimente fotografice de culoare nu au avut succes: spre exemplu, la început nu se putea împiedica decolorarea fotografiilor. Prima fotografie în culori permanente s-a făcut în 1861 şi a fost realizată de fizicianul James Maxwell.

Astăzi, aparatele foto digitale au înlocuit filmul fotografic cu un senzor, de mărimi diferite, ce captează lumina şi o transformă în impulsuri electrice, memorând-o sub formă de bit-i. Fotografia digitală are un mare succes datorită numeroaselor avantaje pe care le oferă faţă de fotografia clasică, pe film. Imaginile capturate sunt mult mai uşor de prelucrat şi de distribuit. Ele pot fi vizualizate imediat după fotografiere cu posibilitatea de a fi şterse şi a realiza unele mai bune[8].

Curiozităţi din lumea fotografiei:

Prima fotografie din lume a avut un timp de expunere[9] de 8 ore;

Peste 3,5 trilioane de fotografii au fost realizate din 1826 până în prezent;

70% din activitatea de pe Facebook are ca subiect principal fotografiile;

În fiecare zi, peste 300 de milioane de fotografii sunt încărcate pe Facebook;

92% dintre utilizatorii de smartphon-uri realizează cel puţin o fotografie pe lună.

---

[1] Placă sau film fotografic.

[2] Specifice, cu precădere, perioadei fotografiei „analogice” dar folosite şi astăzi.

[3] Perioada actuală, cea a fotografiei „digitale”.

[4] Se mărea astfel viteza de scoatere a fotografiilor deoarece fotograful nu mai era nevoit să prepare singur substanţele folosite la developare, ceea ce necesita mult timp şi resurse financiare.

[5] Mecanice.

[6] În special sărurile de argint.

[7] Aceste culori nu afectau imaginea brută aflată pe placa sau filmul fotografic.

[8] Fotografia clasică putea fi vizionată doar după developare, ceea ce dura câteva ore bune.

[9] Perioada de timp de care aparatul fotografic are nevoie pentru ca imaginea să poată fi captată în bune condiţii.