Apusul pe mare

Daniela Ciocioi VIII A

Marea mi-a dat întotdeauna un sentiment profund de libertate şi nostalgia necuprinsului. Dar mai ales mi-a dăruit apusul, care m-a fermecat cu frumuseţea lui. Împrejurimile devin întunecate şi miile de culori ale soarelui curg încet în întuneric.

Acest apus a rămas pentru totdeauna în inima mea. L-am admirat pe insula unde locuia prietenul meu.

De pe ţărmul pietros, farul părea răsărit din ruinele unei cetăţi fantastice. Talazurile se spărgeau la mal ca nişte vise rebele. Soarele se stingea cu fiecare secundă, intra în marea plină de mister. Făcea loc lunii şi stelelor. Vântul începea să adie, se simţea răcoarea nopţii, foşnetul frunzelor şi al florilor din grădiniţa prietenului meu mă înfiora atunci. Încă o zi se stingea încet.

Redacţia Nr.4

Redactor şef:
Alexandru Bubulan

Redactori:
Alexandra Stancu
Daniela Ciocioi
Florentina Marin
Gabriel Blaga
Loredana Mihalache
Luciana Dumitrescu
Simona Gheorghiţă
Ştefania Ciobârcă

Iepuraşul de Paşte

Loredana Mihalache VI B

Desen realizat în acuarelă.

Apus de soare

Alexandru Budulan VI B

Desen realizat în pastel gras.

Chitara

Ştefania Ciobârcă VIII A

Chitara este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea joacă un rol important în numeroase genuri muzicale: blues, country, folk, flamenco, jazz, rock şi pop.

Apariţia chitarei ţine de epoca Renaşterii. Instrumentele construite atunci făceau parte din familia harpei. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Ch.).

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat forma şi proporţiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătăţită, un ton deosebit de plăcut şi, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit standard şi de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.

În anii 1920 s-a construit prima chitară jazz.

Chitara electrică a luat naştere la inventarea primelor doze electromagnetice la sfârşitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936.

Cum în ultimii ani chitarele au fost cele mai căutate instrumente de către adolescenţi, ne-am gândit că viitorii cumpărători ar trebui să parcurgă următoarele etape când intră într-un magazin cu astfel de produse:

▪ Verifică dacă grosimea gâtului este confortabilă pentru mâna ta.

▪ Verifică sunetul chitarei. Nu felul în care arată o chitară este important ci modul în care sună. Este foarte important acest aspect, pentru că sunetul va fi cel care te va inspira.

▪ Verifică dacă prăguşul şi cordarul sunt lipite bine şi dacă funcţionează bine cheile de acordaj. Atenţie la cheiţe, să nu fie ruginite.

▪ Verifică planeitatea grifului. În mod normal, griful unei chitare, în momentul în care are corzile puse şi acordate, trebuie să aibă o foarte fină curbură, de multe ori insesizabilă.

▪ În acelaşi timp cu verificarea planeităţii, vezi dacă nu cumva unele taste sunt mai ridicate. Este foarte important ca toate să fie la aceeaşi înălţime, deoarece dacă sunt diferenţe de înălţime în unele locuri, oricât de bine apeşi coarda pe o tastă, îţi vă bâzâi sau, mai rău, nu-ţi va vibra deloc.

▪ Şi dacă tot suntem la capitolul taste, verifică cu degetul arătător fiecare laterală a gâtului, pentru a simţi eventuale taste ieşite în afară, care te-ar putea răni.

Dacă parcurgi paşii de mai sus, vei fi sigur de calitatea noii tale achiziţii şi în acelaşi timp vei scuti şi eventuale drumuri la magazinul de instrumente muzicale, pentru a schimba chitara.

Peisaj rustic

Alexandru Budulan VI B

 Desen realizat în pastel gras.

Moş Crăciun

Alexandru Budulan VI B

Desen realizat în MicroSoft Paint.

Rezistenţa anticomunistă în România

Gabriel Blaga VII B

Deşi ideile socialiste au pătruns în Principatele Române cu deosebire după revoluţia din 1848[1], primul partid socialist s-a înfiinţat pe teritoriul ţării noastre la 31 martie 1893, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.), care avea un program inspirat de socialiştii germani. Acest partid se desfiinţează în 1899 iar cluburile muncitoreşti pe care le înfiinţase în diverse localităţii din ţară se desfiinţează şi ele, cu excepţia clubului din Bucureşti.[2]

La iniţiativa unor personalităţi din acest club bucureştean, ia fiinţă la 31 ianuarie 1910 Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.), cu orientare tot occidentală. În decembrie 1918, când are loc şi Marea Unire[3], acest partid îşi schimbă denumirea în Partidul Socialist. Totodată, din partid se desprind mai multe facţiuni şi grupuri disidente. La congresul din 7 mai 1927, în urma fuziunii cu mai multe mişcări socialiste din ţară, partidul capătă titulatura de Partidul Social Democrat (P.S.D.). În perioada interbelică, acest partid este implicat activ în viaţa politică românească, dorindu-şi să ajungă la putere. După Al Doilea Război Mondial şi instaurarea de către sovietici a guvernului condus de Petru Groza, conducerea de atunci a partidului refuză colaborarea cu comuniştii iar P.S.D. este pe cale să se desfiinţeze. În decembrie 1945 congresul partidului hotărăşte, totuşi, fuziunea cu Partidul Comunist Român (de inspiraţie sovietică) iar Partidul Socialist Democrat dispare, noua formaţiune politică numindu-se Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). Cu toate acestea, o ramură desprinsă din P.S.D., care nu dorise fuziunea cu P.C.R., înfiinţează în 1946 Partidul Social Democrat Independent (P.S.D.I.).[4]

Partidul Comunist Român (P.C.R.) a fost un mic partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolşevice, de extremă stânga, din Partidul Socialist din România. În perioada interbelică, P.C.R. a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată U.R.S.S.[5], care a susţinut ideologic revoluţia comunistă, s-a împotrivit constant includerii în statul român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Cadrilaterului şi a susţinut Pactul Ribbentrop-Molotov (care se pronunţa, în protocolul adiţional secret, în favoarea cedării de teritorii româneşti către Uniunea Sovietică). Datorită activităţii sale antinaţionale, până la sfârşitul anilor 1930 majoritatea membrilor Partidului Comunist fuseseră arestaţi sau se refugiaseră în U.R.S.S.[6]

Partidul Comunist şi-a început ascensiunea la putere în România după 23 august 1944[7]. Cu sprijinul trupelor sovietice, P.C.R. şi-a eliminat treptat adversarii iar după abdicarea forţată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română[8]. Între anii 1947 şi 1989, P.C.R. a fost singurul partid politic oficial din România, toate celelalte fiind desfiinţate.[9]

Popoarele ţărilor intrate în sfera de influenţă a U.R.S.S. după Al Doilea Război Mondial au opus continuu o rezistenţă comunismului adus de sovietici. Această opoziţie a apărut deoarece sistemul comunist sovietic era străin de fiinţa popoare asuprite şi el nu însemna, în fapt, decât ocupaţia acestor ţări de către U.R.S.S. şi pierderea fiinţei lor naţionale. Dintre toate aceste ţări, în România a existat cea mai amplă, cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă. De aceea, represiunea comunistă din România a fost extrem de dură.

Rezistenţa armată a românilor sau mişcarea de partizani a luptătorilor din munţi a fost doar vârful de lance al opoziţiei poporului nostru la impunerea regimului comunist. Pe teritoriul ţării noastre, au existat mai multe organizaţii paramilitare pregătite de luptă, care au aşteptat o intervenţie occidentală eliberatoare[10], au existat organizaţii neînarmate, grupuri de sabotaj economic şi grupuri care au cules informaţii. De asemenea, a existat o puternică opoziţie a ţărănimii române la colectivizarea agriculturii. Totul pentru a împiedica cât mai mult instaurarea comunismului.

Rezistenţa anticomunistă a început în Bucovina în martie 1944, când trupele sovietice au intrat pe teritoriul patriei noastre. Acţiunea de rezistenţă a fost organizată de Armata Română prin ofiţeri precum au fost Vasile Motrescu, Constantin Cenuşă, Vladimir Macoveiciuc sau Gavril Vatamaniuc şi a continuat până în 1962. Din Bucovina, rezistenţa armată s-a extins apoi în toţi munţii României.[11]

După 1946[12] s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori din Armata Română precum generalii Dumitru Coroamă, Vasile Mitrea, Ion Carlaonţ, amiralul Horea Măcelariu sau colonelul Gheorghe Arsenescu. În 1947 s-a iniţiat o înţelegere între toate forţele anticomuniste, dintre care făceau parte Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Liberal, grupurile de rezistenţă din Armata Română, organizaţiile studenţeşti şi alte grupări, formându-se un Comandament unic al Rezistenţei româneşti, care se opunea comunismului. Astfel, în toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona împreună. Totodată, a fost anunţau Comitetul Naţional Român de la Paris[13], condus de generalul Nicolae Rădescu, despre această stare de fapt iar acesta a anunţat guvernele apusene despre ceea ce se întâmpla în România, pentru ca eventuala intervenţie a acestora să poată fi coordonată cu acţiunile din ţară. Însă, din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, regimul comunist din România a fost informat de ceea ce s-a realizat şi în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul unic al Rezistenţei a fost desfiinţat. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări” care s-a finalizat cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi.[14]

În mai 1948 s-au făcut arestări masive în rândul oamenilor politici, studenţilor, elevilor, militarilor şi muncitorilor cu scopul de a preveni orice rezistenţă. A rămas doar un număr foarte mic de nearestaţi. Dintre aceşti puţin rămaşi s-a format rezistenţa armată din România. Dar fără un comandament unic pe ţară care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele rezistenţei nu au putut fi de amploare. Un astfel de grup de luptători a fost cel de la Sâmbăta de Sus (Braşov), din Făgăraş, din care făceau parte Gheorghe Pele şi scriitorul Constantin Gane, grup care s-a mutat mai apoi la Arnota (Vâlcea).

Numărul exact al grupurilor de rezistenţă nu se cunoaşte. În arhivele securităţii sunt doar tabele parţiale şi incomplete care diferă de la un an la altul. Într-un raport al Securităţi se vorbeşte de aproximativ 1.300 de astfel de grupuri, dintre care amintim:[15]

• în Banat: colonel Ion Uţa, Spiru Blănaru, comandor Domăşneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru Ambrus, Ion Tănase, Dumitru (Sfârlogea) Isfănuţ, Vernicescu, Nicolar, Doran, Liviu Vuc;
• în Apuseni: doctor Capota, Teodor Şuşman, colonel Dabija-Macavei, Ştefan Popă, Sandu Maxim, fraţii Spaniol;
• în Hunedoara: Lazăr Caragea, Petru Vitan;
• în Rodna: Leonida Bodiu (organizaţia „Crucea şi Spadă”);
• în Vâlcea: Gheorghe Pele, Şerban Secu, Jijie;
• în Craiova: general Ion Carlaonţ, Marin Dumitrescu;
• în Gorj: căpitan Brâncuşi;
• în Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Puiu Gogu, Nicolae Cilacu, Niculae Trocan, grupul „Haiducii Dobrogei”;
• în Crişul Alb: Gligor Cantemir, Ion Luluşa, Adrian Mihu;
• în Maramureş: Popşa, Ilie Zubaşcu, grupul de preoţi greco-catolici;
• în Vrancea: fraţii Paragină, Victor Lupşa;
• în Bârlad: Dan Constantin;
• în Bacău: Vasile Corduneanu;
• în Cluj: Gheorghe Paşca, Alexandru Podea, Cornel Deac, Oniga;
• în Suceava: Silvestru Hazmei;
• în sudul Munţilor Făgăraş: colonel Gheorghe Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu, Apostol;
• în nordul Munţilor Făgăraş: Dumitru (Ion, Ionel), Faină, Ion Cândea, „Grupul Carpatin Făgărăşan”.

Toate aceste grupuri de luptători nu ar fi putut exista fără sprijinul locuitorilor din zonele în care activau. Este foarte cunoscut cazul grupului de rezistenţă „Haiducii Muscelului” (din judeţul Muscel, astăzi Argeş), condus de colonelul Gheorghe Arsenescu şi locotenentul Toma Arnăuţoiu şi sprijinit de locuitorii din Nucşoara. Reţeaua de sprijin formată din localnici avea rolul de a furniza alimente, îmbrăcăminte, arme şi muniţie. Din acest grup de rezistenţă, format din şaisprezece membrii, făceau parte şi patru femei. Însă un număr mult mai mare erau componente ale reţelei de sprijin, cea mai cunoscută dintre ele fiind Elisabeta Rizea, devenită simbol al rezistenţei ţăranului român în faţa comunismului.

Pentru o imagine mai completă a sacrificiului şi eroismului acestor oameni care au format grupul de rezistenţă de la Nucşoara, lecturaţi şi paginile de internet:

• www.eroinenucsoara.ro
• www.elisabetarizea.ro
• www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/haiducii-muscelului-miscarea-rezistenta-colonelului-gheorghe-arsenescu

De asemenea, consultaţi internetul pentru alte informaţii despre Rezistenţa Anticomunistă din România.

---

[1] Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Revoluţia Română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea imperiului habsburgic (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova şi Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman.

[2] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Social_Democrat_Rom%C3%A2n_%28istoric%29.

[3] Ultimele teritorii româneşti se unesc cu patria mamă: la 9 Aprilie 1918, Basarabia şi la 1 Decembrie 1918, Transilvania.

[4] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Social_Democrat_Rom%C3%A2n_%28istoric%29.

[5] Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

[6] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.

[7] La 23 August 1944 regele Mihai I a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul de atunci al României şi Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

[8] A existat între 30 decembrie 1947 (abdicarea regelui Mihai I) şi 21 august 1965 (înfiinţarea Republicii Socialiste România).

[9] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.

[10] Imediat după război, S.U.A. şi puterile vest-europene aveau planuri de intervenţie în România, la care, ulterior, au renunţat. În perioada comunistă, românii au trăit mereu cu speranţa că „vin americanii”. Jocul marilor puteri a decis ca România să fie 90% sub autoritate rusească şi doar 10% sub autoritate occidentală.

[11] Vezi http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista.

[12] La 19 Noiembrie 1946, în condiţiile prezenţei trupelor sovietice de ocupaţie, au loc alegeri în România. În urma fraudelor masive, Partidul Comunist Român şi aliaţii săi preiau puterea prin instalarea guvernului condus de Petru Groza. Este înlăturată monarhia constituţională şi instaurat regimul comunist în România.

[13] Comitetul Naţional de Coordonare Românească [ulterior numit Comitetul Naţional Român (C.N.R.)] a fost un organism care avea scopul de a apăra interesele democratice române în occident în perioada în care Partidul Comunist Român era la putere în România. Comitetul a fost organizat la Washington, sub patronajul Regelui Mihai I, de către generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru constituţional al României. Prezentat uneori ca un guvern român în exil, Comitetul nu a avut de fapt niciodată acest statut şi nici nu a fost recunoscut ca atare de vreun stat.

[14] Vezi http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista.

[15] Vezi http://www.miscarea.net/rezistenta-gavrila-materiale-comparate3.htm.