Deşi ideile
socialiste au pătruns în Principatele Române cu deosebire după revoluţia din
1848[1],
primul partid socialist s-a înfiinţat pe teritoriul ţării noastre la 31 martie
1893, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.), care
avea un program inspirat de socialiştii germani. Acest partid se desfiinţează
în 1899 iar cluburile muncitoreşti pe care le înfiinţase în diverse localităţii
din ţară se desfiinţează şi ele, cu excepţia clubului din Bucureşti.[2]
La
iniţiativa unor personalităţi din acest club bucureştean, ia fiinţă la 31 ianuarie 1910 Partidul Social Democrat Român
(P.S.D.R.), cu orientare tot occidentală. În decembrie 1918, când are loc şi Marea
Unire[3],
acest partid îşi schimbă denumirea în Partidul Socialist. Totodată, din partid
se desprind mai multe facţiuni şi grupuri disidente. La congresul din 7 mai
1927, în urma fuziunii cu mai multe mişcări socialiste din ţară, partidul
capătă titulatura de Partidul Social Democrat (P.S.D.). În perioada
interbelică, acest partid este implicat activ în viaţa politică românească,
dorindu-şi să ajungă la putere. După Al Doilea Război Mondial şi instaurarea de
către sovietici a guvernului condus de Petru Groza, conducerea de atunci a partidului
refuză colaborarea cu comuniştii iar P.S.D. este pe cale să se desfiinţeze. În
decembrie 1945 congresul partidului hotărăşte, totuşi, fuziunea cu Partidul
Comunist Român (de inspiraţie sovietică) iar Partidul Socialist Democrat dispare,
noua formaţiune politică numindu-se Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). Cu
toate acestea, o ramură desprinsă din P.S.D., care nu dorise fuziunea cu
P.C.R., înfiinţează în 1946 Partidul Social Democrat Independent (P.S.D.I.).[4]
Partidul
Comunist Român (P.C.R.) a fost un mic partid politic creat în anul 1921 ca
rezultat al scindării ramurii bolşevice, de extremă stânga, din Partidul
Socialist din România. În perioada interbelică, P.C.R. a fost o mică organizare
politică ilegală, subordonată U.R.S.S.[5],
care a susţinut ideologic revoluţia comunistă, s-a împotrivit constant
includerii în statul român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei,
Cadrilaterului şi a susţinut Pactul Ribbentrop-Molotov (care se pronunţa, în
protocolul adiţional secret, în favoarea cedării de teritorii româneşti către
Uniunea Sovietică). Datorită activităţii sale antinaţionale, până la sfârşitul
anilor 1930 majoritatea membrilor Partidului Comunist fuseseră arestaţi sau se
refugiaseră în U.R.S.S.[6]
Partidul Comunist
şi-a început ascensiunea la putere în România după 23 august 1944[7].
Cu sprijinul trupelor sovietice, P.C.R. şi-a eliminat treptat adversarii iar
după abdicarea forţată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română[8].
Între anii 1947 şi 1989, P.C.R. a fost singurul partid politic oficial din
România, toate celelalte fiind desfiinţate.[9]
Popoarele ţărilor intrate
în sfera de influenţă a U.R.S.S. după Al Doilea Război Mondial au opus continuu
o rezistenţă comunismului adus de sovietici. Această opoziţie a apărut deoarece
sistemul comunist sovietic era străin de fiinţa popoare asuprite şi el nu
însemna, în fapt, decât ocupaţia acestor ţări de către U.R.S.S. şi pierderea
fiinţei lor naţionale. Dintre toate aceste ţări, în România a existat cea mai
amplă, cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă. De
aceea, represiunea comunistă din România a fost extrem de dură.
Rezistenţa armată a
românilor sau mişcarea de partizani a luptătorilor din munţi a fost doar vârful
de lance al opoziţiei poporului nostru la impunerea regimului comunist. Pe
teritoriul ţării noastre, au existat mai multe organizaţii paramilitare
pregătite de luptă, care au aşteptat o intervenţie occidentală eliberatoare[10], au
existat organizaţii neînarmate, grupuri de sabotaj economic şi grupuri care au
cules informaţii. De asemenea, a existat o puternică opoziţie a ţărănimii române
la colectivizarea agriculturii. Totul pentru a împiedica cât mai mult
instaurarea comunismului.
Rezistenţa
anticomunistă a început în Bucovina în martie 1944, când trupele sovietice au intrat
pe teritoriul patriei noastre. Acţiunea de rezistenţă a fost organizată de
Armata Română prin ofiţeri precum au fost Vasile Motrescu, Constantin Cenuşă, Vladimir
Macoveiciuc sau Gavril Vatamaniuc şi a continuat până în 1962. Din Bucovina, rezistenţa
armată s-a extins apoi în toţi munţii României.[11]
După 1946[12]
s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în
ea ofiţeri superiori din Armata Română precum generalii Dumitru Coroamă, Vasile
Mitrea, Ion Carlaonţ, amiralul Horea Măcelariu sau colonelul Gheorghe Arsenescu.
În 1947 s-a iniţiat o înţelegere între toate forţele anticomuniste, dintre care
făceau parte Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Liberal, grupurile de
rezistenţă din Armata Română, organizaţiile studenţeşti şi alte grupări,
formându-se un Comandament unic al Rezistenţei româneşti, care se opunea
comunismului. Astfel, în toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de
a acţiona împreună. Totodată, a fost anunţau Comitetul Naţional Român de la
Paris[13],
condus de generalul Nicolae Rădescu, despre această stare de fapt iar acesta a
anunţat guvernele apusene despre ceea ce se întâmpla în România, pentru ca
eventuala intervenţie a acestora să poată fi coordonată cu acţiunile din ţară.
Însă, din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, regimul comunist
din România a fost informat de ceea ce s-a realizat şi în 1948, primăvara, în
urma unor masive arestări, comandamentul unic al Rezistenţei a fost desfiinţat.
În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii
Trădări” care s-a finalizat cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi.[14]
În mai 1948 s-au făcut
arestări masive în rândul oamenilor politici, studenţilor, elevilor,
militarilor şi muncitorilor cu scopul de a preveni orice rezistenţă. A rămas
doar un număr foarte mic de nearestaţi. Dintre aceşti puţin rămaşi s-a format
rezistenţa armată din România. Dar fără un comandament unic pe ţară care să
coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi
strategii diferite, rezultatele rezistenţei nu au putut fi de amploare. Un
astfel de grup de luptători a fost cel de la Sâmbăta de Sus (Braşov), din Făgăraş, din care
făceau parte Gheorghe Pele şi scriitorul Constantin Gane, grup care s-a mutat
mai apoi la Arnota
(Vâlcea).
Numărul exact al
grupurilor de rezistenţă nu se cunoaşte. În arhivele securităţii sunt doar
tabele parţiale şi incomplete care diferă de la un an la altul. Într-un raport
al Securităţi se vorbeşte de aproximativ 1.300 de astfel de grupuri, dintre
care amintim:[15]
- în Banat: colonel Ion Uţa, Spiru Blănaru, comandor Domăşneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru Ambrus, Ion Tănase, Dumitru (Sfârlogea) Isfănuţ, Vernicescu, Nicolar, Doran, Liviu Vuc;
- în Apuseni: doctor Capota, Teodor Şuşman, colonel Dabija-Macavei, Ştefan Popă, Sandu Maxim, fraţii Spaniol;
- în Hunedoara: Lazăr Caragea, Petru Vitan;
- în Rodna: Leonida Bodiu (organizaţia „Crucea şi Spadă”);
- în Vâlcea: Gheorghe Pele, Şerban Secu, Jijie;
- în Craiova: general Ion Carlaonţ, Marin Dumitrescu;
- în Gorj: căpitan Brâncuşi;
- în Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Puiu Gogu, Nicolae Cilacu, Niculae Trocan, grupul „Haiducii Dobrogei”;
- în Crişul Alb: Gligor Cantemir, Ion Luluşa, Adrian Mihu;
- în Maramureş: Popşa, Ilie Zubaşcu, grupul de preoţi greco-catolici;
- în Vrancea: fraţii Paragină, Victor Lupşa;
- în Bârlad: Dan Constantin;
- în Bacău: Vasile Corduneanu;
- în Cluj: Gheorghe Paşca, Alexandru Podea, Cornel Deac, Oniga;
- în Suceava: Silvestru Hazmei;
- în sudul Munţilor Făgăraş: colonel Gheorghe Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu, Apostol;
- în nordul Munţilor Făgăraş: Dumitru (Ion, Ionel), Faină, Ion Cândea, „Grupul Carpatin Făgărăşan”.
Toate aceste grupuri de
luptători nu ar fi putut exista fără sprijinul locuitorilor din zonele în care
activau. Este foarte cunoscut cazul grupului de rezistenţă „Haiducii
Muscelului” (din judeţul Muscel, astăzi Argeş), condus de colonelul Gheorghe
Arsenescu şi locotenentul Toma Arnăuţoiu şi sprijinit de locuitorii din
Nucşoara. Reţeaua de sprijin formată din localnici avea rolul de a furniza
alimente, îmbrăcăminte, arme şi muniţie. Din acest grup de rezistenţă, format
din şaisprezece membrii, făceau parte şi patru femei. Însă un număr mult mai
mare erau componente ale reţelei de sprijin, cea mai cunoscută dintre ele fiind
Elisabeta Rizea, devenită simbol al rezistenţei ţăranului român în faţa
comunismului.
Pentru o imagine mai
completă a sacrificiului şi eroismului acestor oameni care au format grupul de
rezistenţă de la Nucşoara,
lecturaţi şi paginile de internet:
- www.eroinenucsoara.ro
- www.elisabetarizea.ro
- www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/haiducii-muscelului-miscarea-rezistenta-colonelului-gheorghe-arsenescu
[1] Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei
europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române
şi a conştiinţei naţionale. Revoluţia Română de la 1848 s-a desfăşurat în
condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea
imperiului habsburgic (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova şi Muntenia
erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea
Imperiului Otoman.
[2] Vezi
http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Social_Democrat_Rom%C3%A2n_%28istoric%29.
[3] Ultimele teritorii româneşti se unesc cu patria
mamă: la 9 Aprilie 1918, Basarabia şi la 1 Decembrie 1918, Transilvania.
[4] Vezi
http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Social_Democrat_Rom%C3%A2n_%28istoric%29.
[5] Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
[6] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.
[7] La 23 August 1944 regele Mihai I
a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul de atunci al
României şi Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării
României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi
de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.
[8] A existat între 30 decembrie
1947 (abdicarea regelui Mihai I) şi 21 august 1965 (înfiinţarea Republicii
Socialiste România).
[9] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.
[10] Imediat după război, S.U.A. şi puterile
vest-europene aveau planuri de intervenţie în România, la care, ulterior, au
renunţat. În perioada comunistă, românii au trăit mereu cu speranţa că „vin
americanii”. Jocul marilor puteri a decis ca România să fie 90% sub autoritate
rusească şi doar 10% sub autoritate occidentală.
[11] Vezi
http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista.
[12] La 19 Noiembrie 1946, în condiţiile prezenţei trupelor sovietice de
ocupaţie, au loc alegeri în România. În urma fraudelor masive, Partidul
Comunist Român şi aliaţii săi preiau puterea prin instalarea guvernului condus
de Petru Groza. Este înlăturată monarhia constituţională şi instaurat regimul
comunist în România.
[13] Comitetul Naţional de Coordonare
Românească [ulterior numit Comitetul Naţional Român (C.N.R.)] a fost un
organism care avea scopul de a apăra interesele democratice române în occident
în perioada în care Partidul Comunist Român era la putere în România. Comitetul
a fost organizat la
Washington, sub patronajul Regelui Mihai I, de către
generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru constituţional al României.
Prezentat uneori ca un guvern român în exil, Comitetul nu a avut de fapt
niciodată acest statut şi nici nu a fost recunoscut ca atare de vreun stat.
[14] Vezi http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista.
[15] Vezi
http://www.miscarea.net/rezistenta-gavrila-materiale-comparate3.htm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu