Dangerous 007 şi aventurile sale în lumea Facebook-ului

Simona Gheorghiţă X E -C.N. Elena Cuza

Am să vă spun acum o poveste despre cum ne dorim noi, adolescenţii, cum visăm în naivitatea noastră de copii, să fie întâlnirile pe internet. Dar pentru a o asculta, dragii mei, trebuie să trageţi aer în piept şi cu răbdare să o ascultaţi, că tare lungă are să mai fie şi plină de învăţăminte.

Era odată, nu demult, cam prin vremea când Mark Zuckerberg a creat Facebook-ul. Era un fecior tare cunoscut în această lume virtuală, cel mai popular printre “user”-ii de Facebook, iar “nickname”-ul său era “Dangerous 007”. Era cel mai fidel dintre membrii unui grup de fani M.J. Mai mereu el era cel care posta ultimele ştiri şi comenta ultimile evenimente, astfel că devenise “cunoscut” şi apreciat de toţi, deşi nimeni nu ştia, cu adevărat, cine este “Dangerous 007”.

Într-o zi, însă, el observă postări noi de la o altă admiratoare a lui M.J., cu numele Sarah, care avea idei mai ingenioase, fraze mai atrăgătoare şi cuvinte mai pline de înţeles decât ale lui. Sarah începuse să îi fure “adepţii”. Atunci, văzând aceasta, “Dangerous 007” nu ezită şi îi ceru repede (mult prea repede) prietenia. Şi nici ea nu stătu prea mult (deloc de mult) pe gânduri şi o acceptă. Surprinşi de cât de repede deveniseră “prieteni”, au stat un timp mai îndelungat în tăcere şi nu şi-au mai vorbit până ce el îşi făcu primul curaj, intră pe “chat” şi-i scrise:

-Mai mereu postezi lucruri mai bune decât ale mele. Ba chiar mi-ai luat şi fanii! Din cauza ta, chiar dacă dau “tag” la poze nu îmi mai dă nimeni niciun “like”. De unde găseşti să scrii tot felul de lucruri minunate?

-N-ai auzit de Google?

-Ba da! Dar niciodată nu am văzut postări mai frumoase decât ale tale. Esti spaima Facebook-ului, strângi toate “like”-urile!

-Nu-i cine ştie ce! spuse ea impresionată de atâtea cuvinte frumoase pe care nu i le mai spusese nimeni, niciodată.

În fine. Şi din vorbă-n vorbă începură să se cunoască mai bine. Făcură schimb de numere de telefon (da?), se “vedeau” zilnic pe Skype (???), căci erau, vezi bine, din ţări diferite. Îşi schimbară chiar şi parolele Facebook. Prin urmare, nici că se putea da dovadă de o iubire mai mare şi o încredere mai desăvârşită ca a lor!!!

Într-o seară, tot el (iarăşi?) vorbi primul:

-Bună!

-Bună, din nou! Ce mai faci?

-Am auzit despre un fan-meeting M.J. în ţara ta şi am cumpărat un bilet de avion. Mor de nerăbdare să te văd cu adevărat!

-Oh, incredibil! Şi eu sunt la fel de nerăbdătoare să te văd, spuse Sarah.

Şi, iată că, se întâlniră faţă în faţă. Şi ea şi el răsuflară uşuraţi când se putură vedea aşa cum erau în realitate, dincolo de avataruri şi nume de cod, de Skype şi numere de telefon. Erau tineri şi frumoşi amândoi şi cu bune intenţii (din fericire pentru povestea noastră!). Petrecură un timp ţinându-se de mână, însă el trebuia să se întoarcă în ţara lui de peste munţi şi văi, dar nu înainte de a promite că o va lua cu el atunci când va fi timpul.

Ei, şi cum vă spuneam, Alexander (căci aşa se numea, în realitate, “Dangerous 007”) ajunse acasă, se “logă” pe Facebook şi îşi schimbă statusul din “Single” în “In a relationship”. Ceva straniu totuşi se întâmplă; ea nu se mai conectă vreo două zile pe Facebook şi nici la telefon nu mai răspunse.

Foarte speriat, “Dangerous” plecă în căutarea ei, aflând cumva că se pierduse în nu ştiu ce pustietate a muzicii de care nimeni nu mai auzise la acea vreme. Aflase că o forţă ciudată, un alt fel de muzică hipnotică o răpise dintre fanii lui M.J.

Înarmat cu o sabie de foc şi cu un pistol la brâu, “Dangerous 007” merse zile şi nopţi prin deşerturi şi ţinuturi îngheţate, pustietăţi şi locuri cu vegetaţie deasă de nu vedeai până la vârful nasului; înfruntând lei şi tigri, şerpi dintre cei mai veninoşi şi multe alte lighioane înspăimântătoare. De balauri cu două capete n-am ce să mai zic, ăia nu-l mai speriau. Devenise imun.

Rămase însă oripilat când ajunse întru-un ţinut la capăt de lume şi văzu într-un bârlog nu stiu ce creatură monstruoasă: un fel de băiat cu chip de femeie! Apoi pe iubita lui, Sarah, stând într-un scaun, forţată să asculte de acea dihanie prin muzica lui aiuritoare. Când îl văzu, Sarah se eliberă pentru o clipă de acea vrajă şi strigă:

-Nu mai vreau aici!

 Încurajat de acest glas disperat, “Dangerous 007” dădu buzna în bârlogul acela şi -faţă-n faţă cu dihania- scoase sabia de foc şi lovi drept în faţa pocitaniei. Dar aceasta se feri şi prinse a glăsui:

-Eu sunt Justin Bieber! N-ai să mă înfrângi în veci şi n-ai să-i poţi scoate iubitei tale din gânduri muzica mea! Sunt creat şi menit, de directorii mei de producţie, să subjug pe toţi adolescenţii!

-Tu, creatură a publicităţii, a televiziunii şi a “You Tube”-ului, ia-ţi ghearele de pe iubita mea!

-Lol! Ai curaj? Luptă, atunci!

După cum observaţi, suna ca o provocare. Aşa că, “Dangerous 007” scoase şi pistolul şi cu ambele mâini înarmate începu să lupte. Dar dihania era mai puternică, cu mult prea mult “background” de afaceri al caselor de discuri. Fiecare sunet pe care îl scotea era de foc, aşa că “Dangerous” trebuia să se ferească de fiecare notă pe care pocitania o numea “muzicală”.

Încă se luptau. Sarah era încă în acel scaun forţată să vadă bătălia dintre acel Bieber şi iubitul ei. Cu o notă de foc, monstrul îl atinse pe “Dangerous”. Căzut în genunchi, acesta se rugă către Facebook:

-Trimite-mi toată binecuvântarea lui M.J.! Ajută-mă să înving şi promit că, dacă ies biruitor de aici, am să te răsplătesc!

Atunci simţi o forţă ce părea să îi dea putere. Plin de încredere se ridică şi cu un foc de pistol răpuse dihania. O dezlegă pe Sarah şi porniră către casă.

Dădură uitării cele întâmplate. Îşi schimbară statusul din “In a relationship” în “Married to” şi trăiră fericiţi alături la bine şi la rău, la “like” şi la “unlike”, la “tag” şi la “share”, la “comment” şi la “post”, până ce “log-out”-ul i-a despărit.

Dar, oare, aşa stau lucrurile şi ÎN REALITATE?

Sau doar visele noastre de adolescenţi născocesc frumuseţe în orice lucru pe care îl întâlnesc? Chiar şi acolo unde raţiunea ne spune că ar putea să nu fie decât minciună şi chipuri ascunse, cum mai mereu se întâmplă pe internetul cu false nume şi personalitaţi fabricate.

Şi poate cu atât mai mult ne sunt ochii minţii orbi în a vedea adevărul de dincolo de “bits”-i şi “pixel”-i când este vorba despre sentimente puternice, despre prima noastră dragoste sau despre iubire, pe care le dorim adevărate şi eterne. Când sufletul ne este plin de emoţii puternice, noi singuri ne legăm ochii minţii şi rătăcim căile simple ale adevărului.

Micul prinţ

Gabriel Blaga VII B

„Micul prinţ” este numele poveştii unui copil de şase ani. Numind-o astfel, povestitorul dedică cartea celui mai bun prieten al său, un băieţel care pricepe şi înţelege totul în jurul său dar pe care nimeni nu îl înţelege şi, de aceea, are nevoie de multă mângâiere.

Copil fiind, povestitorul însuşi alesese să devină pilot în urma dezamăgirii sale că oamenii mari nu-l înţelegeau, că nu-i înţelegeau desenele pe care le încerca. De exemplu, desenul unui elefant în pântecul unui şarpe boa şi secţiunea făcută acestui desen, asemănându-se cu o pălărie, îi făcea pe toţi cei mari să spună că a desenat o pălărie şi nu un elefant înghiţit de un boa. Dezamăgit de neînţelegerea celorlalţi, de atunci, din copilărie, „aşa am trăit eu, stingher, fără să am cu cine sta într-adevăr de vorbă.” Neînţelegându-l şi îndemnându-l să se ocupe cu altceva, cu lucruri «mai serioase» decât desenul, oamenii mari parcă îi tăiaseră aripile, avântul şi visurile sale de copil.

Dar singurătatea povestitorului se sfârşeşte când ajunge în pustiul Sahara, fiind nevoit să aterizeze aici din cauza problemelor cu motorul avionului său.

Într-un mod straniu, în pustiu, îl cunoaşte pe micul prinţ, un prieten adevărat, care îl înţelege cu adevărat şi cu care poate vorbi cu adevărat, atunci când „în revărsat de zori” îl trezeşte un glas cristalin:

-„Te rog… desenează-mi o oaie!”

La început, pilotul îi desenează băieţelului o oaie bolnavă, apoi un berbec, o oaie bătrână şi, într-un final, îi desenează o ladă şi îi spune că oaia se află înăuntru. Micul prinţ înţelegea toate aceste lucruri cum nimeni altcineva nu le mai înţelesese până atunci. Fapt acesta îl bucură pe pilot şi îl determină să-l îndrăgească pe copil.

În zilele petrecute împreună în pustiu, pilotul se împrieteneşte cu micul prinţ şi încet, încet îi află acestuia viaţa petrecută de când a venit pe Pământ de pe o stea, planeta lui de baştină, atât de mică încât abia întrecea mărimea unei case.

Prin întrebările pe care micul prinţ i le pune în legătură cu oaia pe care o desenase, pilotul află în fiecare zi câte ceva nou despre planeta, plecarea şi călătoria prinţului.

Spre exemplu, în cea de a treia zi de când se întâlniseră, pilotul află despre năpasta baobabilor care cu rădăcinile lor străpung planeta mică a prinţului şi aceasta sare în aer. Curăţarea planetei de ierburile rele, spune micul prinţ ca învăţătură de minte, „e ceva ce ţine de disciplină, după ce te-ai dichisit de dimineaţă trebuie să dichiseşti şi planeta… să smulgi şi baobabii când sunt mici, de îndată ce-i deosebeşti de tufele de trandafiri.” Înţelegându-i durerea pricinuită de pierderea stelei pe care locuise, pilotul desenează, sub îndrumarea prinţului, planeta cu scoaterea baobabilor.

În cea de-a patra zi pilotul află cum prinţul se desfăta pe planeta lui cu farmecul apusurilor de soare, care îl încântau. Şi pilotul desenează apusuri de soare.

În a şasea zi prinţul întreabă pilotul: „Oile mănâncă şi florile?” iar atunci acesta află despre floarea prinţului, pe care prinţul o laudă încântat: „Mireasma ei mă îmbată şi mă înseninează!” Era o floare mândră, care-l iubea pe prinţ şi la care prinţul ţinea foarte mult şi de care îi era tare dor.

Pilotul mai află de la prinţ că acesta, până să ajungă pe Pământ, vizitase asteroizii: 325, 326, 327, 328, 329 şi 330.

Pe asteroidul 325 trăia „un rege înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă” de la care prinţul aflase că „trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate da” şi că „autoritatea se bizuie pe raţiune”. Pe o altă planetă cunoscuse un vanitos, pentru care toţi oamenii erau doar nişte admiratori ai săi. Într-un alt loc întâlnise un beţiv care bea să uite „de ruşinea de a bea”. Pe un alt asteroid făcuse cunoştinţă cu un businessman care număra stelele pe care le stăpânea. Într-altă parte, pe cea mai mică dintre toate planetele pe care le vizitase, încăpeau doar un felinar şi un lampagiu, iar acesta stingea şi aprindea felinarul la consemn. Aici, prinţul văzuse 1.440 de apusuri în douăzeci şi patru de ore, lucru care l-a încântat nespus de mult, pentru că-i aducea aminte de apusurile de pe steaua lui. Altundeva cunoscuse un geograf de la care aflase că exploratorii descoperă lucrurile, că beţivii văd dublu, că florile sunt efemere şi că geografii sunt savanţi care scriu cărţi despre lucruri eterne.

Când ajunsese pe Pământul, prinţul observase că acesta nu este o planetă oarecare. Pe ea trăiesc mulţi regi, geografi, businessmani, beţivi, vanitoşi etc.

Începându-şi călătoria pe Pământ, micul prinţ întâlnise un şarpe boa, o floare în pustiu, un munte… După ce a umblat vreme îndelungată prin nisip şi pe stânci a descoperit un drum care ducea spre oameni. Mai întâlnise şi o grădină de trandafiri asemănători florii sale, despre care până atunci crezuse că este singură în univers. Apoi cunoscuse o vulpe cu care s-a şi împrietenit şi de la care a învăţat că „a îmblânzi înseamnă a-ţi crea legături”. Tot de la vulpe mai aflase o altă mare taină: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor.” Vulpea îi mai spusese: „Numai timpul împărţit cu floarea ta o face atât de preţioasă şi tot tu eşti răspunzător pentru floarea ta”. În afară de vulpe, povestitorul află că prinţul mai întâlnise un acar şi un negustor.

În a opta zi de când pilotul se prăbuşise în deşert şi îl întâlnise pe micul prinţ, apa de băut se terminase iar cei doi, fiindu-le sete, au plecat în căutarea unei fântâni. Prinţul, ostenit, a adormit iar pilotul l-a luat în braţe purtându-l astfel până când descoperise o fântână.

În această a opta zi, pilotul mai află că peste o zi se împlineşte un an de când prinţul a venit de pe steaua lui pe Pământ. De aceea, prinţul se întoarce la locul coborârii sale pe planetă şi, pentru a rămâne singur cu amintirile şi dorurile sale, îl trimite pe pilot la avionul său prăbuşit să-l repare, spunându-i la despărţire: „Vino mâine seară.”

Ziua următoare, spre seară, pilotul l-a văzut pe micul prinţ aflat pe un zid de piatră şi l-a auzit vorbind cu cineva: era acel şarpe boa pe care îl mai întâlnise şi pe care acum îl întreba dacă are veninul bun, căci veninul şarpelui boa poate răpune pe cineva în treizeci de secunde. Drept răspuns, şarpele boa l-a muşcat pe prinţ şi i-a dat veninul lui iar prinţul s-a prăbuşit în nisip. În urma muşcăturii, prinţul suferea foarte mult. Pentru a-i uşura durerile, pilotul i-a desfăcut fularul de aur, l-a udat cu apă pe la tâmple apoi i-a dat să bea… şi nu l-a întrebat nimic. Atunci prinţul i-a spus: „Mă bucur foarte mult că ai descoperit ce-i trebuie maşinii tale. Vei putea să te întorci acasă… Azi mă întorc şi eu acasă.”

Pasiunea pentru desen a autorului-pilot a rămas şi la maturitate, dovadă este faptul că fiind singur în pustiul Saharei sufletul său de copil s-a dezlănţuit iar pasiunea din copilărie pentru desen a reînviat, ajutată şi de chipul micului prinţ venit din stele.

Toate evenimentele povestite de autor în „Micul prinţ” sunt desenate în carte: regele, vanitosul, beţivul, lampagiul, businessmanul, geograful, şarpele, grădina cu trandafiri, fântâna, prinţul muşcat de şarpe, o stea care arată locul unde micul prinţ s-a ivit pe Pământ şi… apoi totul dispare.

Povestea este pentru copiii cu inima curată, nevinovată, care nu răspund când sunt întrebaţi dar care insistă cu întrebările lor până se lămuresc, care râd, care se bucură de orice şi cred că florile vorbesc şi că stelele sunt locuite. Ei au nevoie de încurajarea şi de sprijinul celorlalţi la încercările lor în muzică, în desen sau în joc pentru a-şi putea împlini visurile. Şi cărora nu trebuie să li se taie aripile avântului lor, precum povestitorului sau micului prinţ din poveste.

Popa Tanda

Gabriel Blaga VII B

Dascălul din Butucani, un sat bogat de munte de pe plaiurile transilvane, se numea Pintilie. Dascălul acesta era cântăreţ vestit şi tare îi mai plăceau murăturile, pe care, când era răguşit, le bea cu gălbenuş de ou pentru a-şi drege glasul. Dascălul a avut doi copii: o fată pe care a măritat-o cu Petrea Ţapului şi pe Trandafir. Băiatul dascălului, Trandafirică, urmează şcolile bisericeşti şi după terminarea studiilor devine preot în Butucani.

Părintele Trandafir erau un om bun, harnic, vorbea frumos şi cumpănit, se vedea că avea multă carte şi cânta chiar mai frumos decât tatăl său, dascălul Pintilie. Dar preotul era şi un om greu la vorbă şi aspru la judecată: spunea oamenilor verde în faţă ceea ce îl nemulţumea la ei iar acest fel al său de a fi îi creează dificultăţi cu cei din sat. De aceea n-a putut rămâne prea mult timp şi în bună pace preot la Butucani. Oamenii l-au reclamat la protopop pentru că le făcea prea multe observaţii. Însă părintele Trandafir avea dreptate în privinţa sătenilor: le plăceau prea mult pomenile şi ospeţele iar preotul nu mergea bucuros acolo.

Dar nu doar în săteni „da cu vorba” părintele Trandafir, creându-şi probleme, ci şi în protopopul la care „darurile au mai mult înţeles” decât vorbele, „iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă”.

Aceasta fiind situaţia, după doi ani de stat în Butucani, „pentru buna înţelegere între credincioşi”, protopopul îl mută pe părintele Trandafir de la Butucani la Sărăceni, un sat sărac de pe Valea Seacă.

Nefiind nici el bogat („desagii îi erau deşerţi”), foarte greu i-a fost părintelui Trandafir (cu nevastă şi doi copii mici, pe atunci) să treacă de la bogatul Butucani la Sărăceni, satul sărac şi fără popă; căci nici unul nu stătuse vreodată aici mai mult de trei zile. Însă vorba înţeleaptă spune că „popa face treaba satului iar satul să îngrijească de traista popii”. Aşa că părintele Trandafir îşi ia munca de preotul în serios şi nu se gândeşte la cele lumeşti. Îşi pune în gând să facă din săteni din Sărăceni oameni cu frică de Dumnezeu, harnici şi cu stare.

Prima duminică de când ajunsese în sat, la slujbă vine lume multă la biserică, mai degrabă curioasă să-l vadă pe noul preot. Părintele ţine o predică foarte frumoasă în care arată cum Dumnezeu, din iubire pentru oameni, i-a creat pe aceştia pentru a fi fericiţi. Astfel că cel care „din vina sa ori în urma altor întâmplări simte numai amar şi necazuri într-astă lume nu poate iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc”. Cei leneşi, spune preotul, sunt păcătoşi pentru că ei nu întind nici măcar mâna pentru a primi darul lui Dumnezeu. După această slujbă deosebită, sătenii se întorc entuziasmaţi acasă convinşi fiind că „aşa popă n-a mai fost în Sărăceni” şi că acum au şi ei un popă ca la „un sat cinstit”.

Însă mai apoi, entuziasmul sătenilor dispare şi chiar în a doua duminică după venirea în Sărăceni preotul nu mai avea cui să vorbească la slujbă. Şi asta pentru că oamenii nu se schimbă doar la auzul vorbelor frumoase ale părintelui şi din ce în ce mai puţini dintre ei calcă pragul bisericii.

Atunci pentru a-şi duce munca de transformare a sătenilor până la capăt, părintele Trandafir schimbă metoda de a-i convinge pe aceştia şi nu mai aşteaptă oamenii la biserică ci merge el la oameni şi pe unde îi prinde pe acolo le ţine sfaturi. Dar după „vrun an de zile” nici aşa nu reuşeşte să-i urnească din loc.

Nemaiştiind ce altă metodă să folosească spre a-i convinge să îşi schimbe felul de a fi şi modul de viaţă, preotul apelează la următorul demers: de cum îi întâlneşte începe să-i facă de râs, să glumească pe seama lor şi să-i batjocorească pentru că sunt leneşi. Se ajunge astfel în situaţia în care sătenii „cale de-o poştă se feresc din drumul popii” pentru a scăpa de „tăndăluiala” acestuia. Dar nici în acest fel nu a reuşit preotul să-i schimbe pe oamenii din Sărăceni şi să-i aducă pe căile cele bune. Singurul rezultat a fost că după atâta „tândălitură^[1]” oamenii încep să-i spună preotului „popa Tanda”. De unde se vede că preotul a început ocara iar oamenii i-au răspuns asemenea.

Însă neînţelegerile dintre preot şi săteni nu se opresc deloc aici. După doi ani de zile de ocară, odată supăraţi pe preot, sărăcenii merg şi ei la protopop şi la episcopie ca să scape de popa Tanda, aşa cum făcuseră cei din Butucani. De astă dată, însă, acum când îşi dorea şi el, preotul nu mai pleacă din sat căci episcopul, „un suflet bun”, îi dă dreptate părintelui şi popa Tanda rămâne tot în Sărăceni.

Întristat că nici nu reuşise să-i schimbe pe săteni în bine şi nici să plece din Sărăceni, părintele Trandafir îşi priveşte cu alţi ochi propria sa viaţă. Nu avea nici un venit, birul de la enoriaşi pentru cele sfinte era doar cu numele, cei născuţi se botează din milă iar celor morţi li se face pomană de către popă. Acasă, soţia lui este bolnavă, are acum patru copii mici de hrănit şi îngrijit… „o casă numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.” Îl cuprinde dezamăgirea şi ajungând la slujbă începe să plângă şi suspinând se roagă cu înfocare Atotputernicului Dumnezeu: „Puternice Doamne! Ajută-mă!”

Până atunci, popa Tanda se îngrijise mai înainte de toate de biserică şi de enoriaşi, dar de atunci încolo „începu a se face şi el om ca lumea, a se îngriji mai-nainte de toate de binele casei sale”. Devine un bun gospodar şi folosindu-se de ce mai rămăsese din zestrea preotesei îşi face un gard în jurul curţii, la gard construieşte o poartă, curăţă pământul de buruieni, îl desţeleneşte, tocmeşte oameni din sat ca să-l are, seamănă legume şi păpuşoi în grădină, îşi cumpără cal şi trăsură etc. După toace aceste lucruri bune, veselia şi voia bună încep să revină în casa părintelui Trandafir.

Când se apropie Paştele, popa Tanda vrea să meargă la târg. Cum trăsura lui nu avea lese^[2] şi arăta ca vai de lume, popa s-a apucat să le împletească singur. Apoi, ajutat de consăteanul Marcu, a făcut mai multe lese pe care le-a vândut la târg. Cu banii câştigaţi a pregătit cele necesare pentru ziua Rusaliilor, pentru preoteasă a cumpărat o rochie nouă, pentru băieţei papucaşi iar Măriucăi, fiica lui cea mai mică, i-a cumpărat pălărie din paie cu două flori roşii.

Ajuns acasă cu cumpărăturile, cu făină albă, unt, zahăr… părintele repară casa şi ferestrele şi văruie pereţii casei şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Acum, când totul arată atât de bine şi îngrijit, preoteasa poate să scoată din ladă icoana maicii Domnului cu chipul Sfintei Mării, la care ţinea atât de mult, s-o pună pe perete şi s-o împodobească cu flori de busuioc. Bucuros şi mulţumit de cele înfăptuite, în acea zi de Rusalii popa Tanda a cântat mai frumos ca niciodată.

În timpul care s-a scurs de atunci, popa Tanda a făcut minuni în Sărăceni, toţi sătenii i-au urmat exemplul şi sunt acum oameni cu stare iar Sărăceniul nu mai este un sat sărac ci unul bogat. Biserica are acum pereţi albi şi un turn sclipitor, drumul spre biserică este neted ca masa şi vârtos ca sâmburele de cireaşă, în dreapta şi în stânga drumului sunt acum nuci stufoşi la care omul priveşte cu drag şi se poate odihni la umbra lor. Datorită schimbărilor începute de părintele Trandafir, acum în faţa bisericii se află o şcoală iar în sat există primărie.

În tot acest timp, popa Tanda îmbătrânise, avea nepoţi de la Măriuca iar Marcu îi devenise cuscru. Oamenii din sat nu-şi mai spuneau: „Popa este omul dracului!” ci „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”

Precum spune proverbul că „omul sfinţeşte locul” aşa şi părintele Trandafir, popa Tanda, a făcut prin puterea exemplului său din satul Sărăceni, cu oameni leneşi, un sat frumos şi bogat cu oameni harnici care se mândresc cu realizările lor.

Se vede treaba că rugămintea înlăcrimată a popii Tanda către Dumnezeu, atunci când îşi pierduse nădejdea în sine şi în oameni, a fost ascultată. Dumnezeu l-a ajutat să depăşească toate greutăţile. L-a înzestrat cu o moralitate ireproşabilă, cu o personalitate puternică şi o demnitate bună de urmat de către săteni, făcând ca relaţia conflictuală iniţială dintre el şi aceştia să se transforme într-o relaţie de solidaritate şi prietenie veşnică.

---

^[1] A pălăvrăgi, a sporovăi, a cicăli, a umbla mult şi fără rost.

^[2] (Cu singularul “leasă”) Împletitură de nuiele în formă de grătar, de gard, de coş etc., folosită, singură sau ca element component, în numeroase scopuri practice.

Apusul pe mare

Daniela Ciocioi VIII A

Marea mi-a dat întotdeauna un sentiment profund de libertate şi nostalgia necuprinsului. Dar mai ales mi-a dăruit apusul, care m-a fermecat cu frumuseţea lui. Împrejurimile devin întunecate şi miile de culori ale soarelui curg încet în întuneric.

Acest apus a rămas pentru totdeauna în inima mea. L-am admirat pe insula unde locuia prietenul meu.

De pe ţărmul pietros, farul părea răsărit din ruinele unei cetăţi fantastice. Talazurile se spărgeau la mal ca nişte vise rebele. Soarele se stingea cu fiecare secundă, intra în marea plină de mister. Făcea loc lunii şi stelelor. Vântul începea să adie, se simţea răcoarea nopţii, foşnetul frunzelor şi al florilor din grădiniţa prietenului meu mă înfiora atunci. Încă o zi se stingea încet.

Redacţia Nr.4

Redactor şef:
Alexandru Bubulan

Redactori:
Alexandra Stancu
Daniela Ciocioi
Florentina Marin
Gabriel Blaga
Loredana Mihalache
Luciana Dumitrescu
Simona Gheorghiţă
Ştefania Ciobârcă

Iepuraşul de Paşte

Loredana Mihalache VI B

Desen realizat în acuarelă.

Apus de soare

Alexandru Budulan VI B

Desen realizat în pastel gras.

Chitara

Ştefania Ciobârcă VIII A

Chitara este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea joacă un rol important în numeroase genuri muzicale: blues, country, folk, flamenco, jazz, rock şi pop.

Apariţia chitarei ţine de epoca Renaşterii. Instrumentele construite atunci făceau parte din familia harpei. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Ch.).

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat forma şi proporţiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătăţită, un ton deosebit de plăcut şi, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit standard şi de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.

În anii 1920 s-a construit prima chitară jazz.

Chitara electrică a luat naştere la inventarea primelor doze electromagnetice la sfârşitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936.

Cum în ultimii ani chitarele au fost cele mai căutate instrumente de către adolescenţi, ne-am gândit că viitorii cumpărători ar trebui să parcurgă următoarele etape când intră într-un magazin cu astfel de produse:

▪ Verifică dacă grosimea gâtului este confortabilă pentru mâna ta.

▪ Verifică sunetul chitarei. Nu felul în care arată o chitară este important ci modul în care sună. Este foarte important acest aspect, pentru că sunetul va fi cel care te va inspira.

▪ Verifică dacă prăguşul şi cordarul sunt lipite bine şi dacă funcţionează bine cheile de acordaj. Atenţie la cheiţe, să nu fie ruginite.

▪ Verifică planeitatea grifului. În mod normal, griful unei chitare, în momentul în care are corzile puse şi acordate, trebuie să aibă o foarte fină curbură, de multe ori insesizabilă.

▪ În acelaşi timp cu verificarea planeităţii, vezi dacă nu cumva unele taste sunt mai ridicate. Este foarte important ca toate să fie la aceeaşi înălţime, deoarece dacă sunt diferenţe de înălţime în unele locuri, oricât de bine apeşi coarda pe o tastă, îţi vă bâzâi sau, mai rău, nu-ţi va vibra deloc.

▪ Şi dacă tot suntem la capitolul taste, verifică cu degetul arătător fiecare laterală a gâtului, pentru a simţi eventuale taste ieşite în afară, care te-ar putea răni.

Dacă parcurgi paşii de mai sus, vei fi sigur de calitatea noii tale achiziţii şi în acelaşi timp vei scuti şi eventuale drumuri la magazinul de instrumente muzicale, pentru a schimba chitara.

Peisaj rustic

Alexandru Budulan VI B

 Desen realizat în pastel gras.

Moş Crăciun

Alexandru Budulan VI B

Desen realizat în MicroSoft Paint.

Rezistenţa anticomunistă în România

Gabriel Blaga VII B

Deşi ideile socialiste au pătruns în Principatele Române cu deosebire după revoluţia din 1848[1], primul partid socialist s-a înfiinţat pe teritoriul ţării noastre la 31 martie 1893, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.), care avea un program inspirat de socialiştii germani. Acest partid se desfiinţează în 1899 iar cluburile muncitoreşti pe care le înfiinţase în diverse localităţii din ţară se desfiinţează şi ele, cu excepţia clubului din Bucureşti.[2]

La iniţiativa unor personalităţi din acest club bucureştean, ia fiinţă la 31 ianuarie 1910 Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.), cu orientare tot occidentală. În decembrie 1918, când are loc şi Marea Unire[3], acest partid îşi schimbă denumirea în Partidul Socialist. Totodată, din partid se desprind mai multe facţiuni şi grupuri disidente. La congresul din 7 mai 1927, în urma fuziunii cu mai multe mişcări socialiste din ţară, partidul capătă titulatura de Partidul Social Democrat (P.S.D.). În perioada interbelică, acest partid este implicat activ în viaţa politică românească, dorindu-şi să ajungă la putere. După Al Doilea Război Mondial şi instaurarea de către sovietici a guvernului condus de Petru Groza, conducerea de atunci a partidului refuză colaborarea cu comuniştii iar P.S.D. este pe cale să se desfiinţeze. În decembrie 1945 congresul partidului hotărăşte, totuşi, fuziunea cu Partidul Comunist Român (de inspiraţie sovietică) iar Partidul Socialist Democrat dispare, noua formaţiune politică numindu-se Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). Cu toate acestea, o ramură desprinsă din P.S.D., care nu dorise fuziunea cu P.C.R., înfiinţează în 1946 Partidul Social Democrat Independent (P.S.D.I.).[4]

Partidul Comunist Român (P.C.R.) a fost un mic partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolşevice, de extremă stânga, din Partidul Socialist din România. În perioada interbelică, P.C.R. a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată U.R.S.S.[5], care a susţinut ideologic revoluţia comunistă, s-a împotrivit constant includerii în statul român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Cadrilaterului şi a susţinut Pactul Ribbentrop-Molotov (care se pronunţa, în protocolul adiţional secret, în favoarea cedării de teritorii româneşti către Uniunea Sovietică). Datorită activităţii sale antinaţionale, până la sfârşitul anilor 1930 majoritatea membrilor Partidului Comunist fuseseră arestaţi sau se refugiaseră în U.R.S.S.[6]

Partidul Comunist şi-a început ascensiunea la putere în România după 23 august 1944[7]. Cu sprijinul trupelor sovietice, P.C.R. şi-a eliminat treptat adversarii iar după abdicarea forţată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română[8]. Între anii 1947 şi 1989, P.C.R. a fost singurul partid politic oficial din România, toate celelalte fiind desfiinţate.[9]

Popoarele ţărilor intrate în sfera de influenţă a U.R.S.S. după Al Doilea Război Mondial au opus continuu o rezistenţă comunismului adus de sovietici. Această opoziţie a apărut deoarece sistemul comunist sovietic era străin de fiinţa popoare asuprite şi el nu însemna, în fapt, decât ocupaţia acestor ţări de către U.R.S.S. şi pierderea fiinţei lor naţionale. Dintre toate aceste ţări, în România a existat cea mai amplă, cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă. De aceea, represiunea comunistă din România a fost extrem de dură.

Rezistenţa armată a românilor sau mişcarea de partizani a luptătorilor din munţi a fost doar vârful de lance al opoziţiei poporului nostru la impunerea regimului comunist. Pe teritoriul ţării noastre, au existat mai multe organizaţii paramilitare pregătite de luptă, care au aşteptat o intervenţie occidentală eliberatoare[10], au existat organizaţii neînarmate, grupuri de sabotaj economic şi grupuri care au cules informaţii. De asemenea, a existat o puternică opoziţie a ţărănimii române la colectivizarea agriculturii. Totul pentru a împiedica cât mai mult instaurarea comunismului.

Rezistenţa anticomunistă a început în Bucovina în martie 1944, când trupele sovietice au intrat pe teritoriul patriei noastre. Acţiunea de rezistenţă a fost organizată de Armata Română prin ofiţeri precum au fost Vasile Motrescu, Constantin Cenuşă, Vladimir Macoveiciuc sau Gavril Vatamaniuc şi a continuat până în 1962. Din Bucovina, rezistenţa armată s-a extins apoi în toţi munţii României.[11]

După 1946[12] s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori din Armata Română precum generalii Dumitru Coroamă, Vasile Mitrea, Ion Carlaonţ, amiralul Horea Măcelariu sau colonelul Gheorghe Arsenescu. În 1947 s-a iniţiat o înţelegere între toate forţele anticomuniste, dintre care făceau parte Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Liberal, grupurile de rezistenţă din Armata Română, organizaţiile studenţeşti şi alte grupări, formându-se un Comandament unic al Rezistenţei româneşti, care se opunea comunismului. Astfel, în toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona împreună. Totodată, a fost anunţau Comitetul Naţional Român de la Paris[13], condus de generalul Nicolae Rădescu, despre această stare de fapt iar acesta a anunţat guvernele apusene despre ceea ce se întâmpla în România, pentru ca eventuala intervenţie a acestora să poată fi coordonată cu acţiunile din ţară. Însă, din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, regimul comunist din România a fost informat de ceea ce s-a realizat şi în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul unic al Rezistenţei a fost desfiinţat. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări” care s-a finalizat cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi.[14]

În mai 1948 s-au făcut arestări masive în rândul oamenilor politici, studenţilor, elevilor, militarilor şi muncitorilor cu scopul de a preveni orice rezistenţă. A rămas doar un număr foarte mic de nearestaţi. Dintre aceşti puţin rămaşi s-a format rezistenţa armată din România. Dar fără un comandament unic pe ţară care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele rezistenţei nu au putut fi de amploare. Un astfel de grup de luptători a fost cel de la Sâmbăta de Sus (Braşov), din Făgăraş, din care făceau parte Gheorghe Pele şi scriitorul Constantin Gane, grup care s-a mutat mai apoi la Arnota (Vâlcea).

Numărul exact al grupurilor de rezistenţă nu se cunoaşte. În arhivele securităţii sunt doar tabele parţiale şi incomplete care diferă de la un an la altul. Într-un raport al Securităţi se vorbeşte de aproximativ 1.300 de astfel de grupuri, dintre care amintim:[15]

• în Banat: colonel Ion Uţa, Spiru Blănaru, comandor Domăşneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru Ambrus, Ion Tănase, Dumitru (Sfârlogea) Isfănuţ, Vernicescu, Nicolar, Doran, Liviu Vuc;
• în Apuseni: doctor Capota, Teodor Şuşman, colonel Dabija-Macavei, Ştefan Popă, Sandu Maxim, fraţii Spaniol;
• în Hunedoara: Lazăr Caragea, Petru Vitan;
• în Rodna: Leonida Bodiu (organizaţia „Crucea şi Spadă”);
• în Vâlcea: Gheorghe Pele, Şerban Secu, Jijie;
• în Craiova: general Ion Carlaonţ, Marin Dumitrescu;
• în Gorj: căpitan Brâncuşi;
• în Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Puiu Gogu, Nicolae Cilacu, Niculae Trocan, grupul „Haiducii Dobrogei”;
• în Crişul Alb: Gligor Cantemir, Ion Luluşa, Adrian Mihu;
• în Maramureş: Popşa, Ilie Zubaşcu, grupul de preoţi greco-catolici;
• în Vrancea: fraţii Paragină, Victor Lupşa;
• în Bârlad: Dan Constantin;
• în Bacău: Vasile Corduneanu;
• în Cluj: Gheorghe Paşca, Alexandru Podea, Cornel Deac, Oniga;
• în Suceava: Silvestru Hazmei;
• în sudul Munţilor Făgăraş: colonel Gheorghe Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu, Apostol;
• în nordul Munţilor Făgăraş: Dumitru (Ion, Ionel), Faină, Ion Cândea, „Grupul Carpatin Făgărăşan”.

Toate aceste grupuri de luptători nu ar fi putut exista fără sprijinul locuitorilor din zonele în care activau. Este foarte cunoscut cazul grupului de rezistenţă „Haiducii Muscelului” (din judeţul Muscel, astăzi Argeş), condus de colonelul Gheorghe Arsenescu şi locotenentul Toma Arnăuţoiu şi sprijinit de locuitorii din Nucşoara. Reţeaua de sprijin formată din localnici avea rolul de a furniza alimente, îmbrăcăminte, arme şi muniţie. Din acest grup de rezistenţă, format din şaisprezece membrii, făceau parte şi patru femei. Însă un număr mult mai mare erau componente ale reţelei de sprijin, cea mai cunoscută dintre ele fiind Elisabeta Rizea, devenită simbol al rezistenţei ţăranului român în faţa comunismului.

Pentru o imagine mai completă a sacrificiului şi eroismului acestor oameni care au format grupul de rezistenţă de la Nucşoara, lecturaţi şi paginile de internet:

• www.eroinenucsoara.ro
• www.elisabetarizea.ro
• www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/haiducii-muscelului-miscarea-rezistenta-colonelului-gheorghe-arsenescu

De asemenea, consultaţi internetul pentru alte informaţii despre Rezistenţa Anticomunistă din România.

---

[1] Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Revoluţia Română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea imperiului habsburgic (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova şi Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman.

[2] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Social_Democrat_Rom%C3%A2n_%28istoric%29.

[3] Ultimele teritorii româneşti se unesc cu patria mamă: la 9 Aprilie 1918, Basarabia şi la 1 Decembrie 1918, Transilvania.

[4] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Social_Democrat_Rom%C3%A2n_%28istoric%29.

[5] Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

[6] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.

[7] La 23 August 1944 regele Mihai I a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul de atunci al României şi Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

[8] A existat între 30 decembrie 1947 (abdicarea regelui Mihai I) şi 21 august 1965 (înfiinţarea Republicii Socialiste România).

[9] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.

[10] Imediat după război, S.U.A. şi puterile vest-europene aveau planuri de intervenţie în România, la care, ulterior, au renunţat. În perioada comunistă, românii au trăit mereu cu speranţa că „vin americanii”. Jocul marilor puteri a decis ca România să fie 90% sub autoritate rusească şi doar 10% sub autoritate occidentală.

[11] Vezi http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista.

[12] La 19 Noiembrie 1946, în condiţiile prezenţei trupelor sovietice de ocupaţie, au loc alegeri în România. În urma fraudelor masive, Partidul Comunist Român şi aliaţii săi preiau puterea prin instalarea guvernului condus de Petru Groza. Este înlăturată monarhia constituţională şi instaurat regimul comunist în România.

[13] Comitetul Naţional de Coordonare Românească [ulterior numit Comitetul Naţional Român (C.N.R.)] a fost un organism care avea scopul de a apăra interesele democratice române în occident în perioada în care Partidul Comunist Român era la putere în România. Comitetul a fost organizat la Washington, sub patronajul Regelui Mihai I, de către generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru constituţional al României. Prezentat uneori ca un guvern român în exil, Comitetul nu a avut de fapt niciodată acest statut şi nici nu a fost recunoscut ca atare de vreun stat.

[14] Vezi http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista.

[15] Vezi http://www.miscarea.net/rezistenta-gavrila-materiale-comparate3.htm.

Lagărele comuniste din România

Gabriel Blaga VII B

Începând cu luna martie a anului 1945, Partidul Comunist Român (P.C.R.) din Republica Populară Română[1] a declanşat o teroare foarte bine organizată împotriva opozanţilor săi politici, sursa de inspiraţie fiindu-i modelul gulagului[2] sovietic[3]. Cu ajutorul sistemului temniţelor şi al lagărelor şi coloniilor de muncă forţată, Partidul Comunist a urmărit distrugerea clasei politice româneşti interbelice, eliminarea elitei intelectuale a României, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi şi greco-catolici care se opuneau comunismului şi, în general, represiunea împotriva tuturor acelor persoane care s-au împotrivit instaurării aşa-numitei „democraţii populare”, impuse de regimul comunist după Al Doilea Război Mondial.

În anii comunismului, în România au existat patruzeci şi patru de penitenciare principale şi şaptezeci şi două de lagăre de muncă forţată destinate special deţinuţilor politici, opozanţi ai sistemului. Acestea erau răspândite pe întreg teritoriul ţării, dar cu precădere se găseau în sudul acesteia. Majoritatea deţinuţilor politici au trecut prin cel puţin două dintre lagărele sau închisorile comuniste destinate lor. Aceste instituţii ale statului român se aflau tot sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi pot fi clasificate în următoarele categorii:

• penitenciare ale reeducării (caracterizate prin aplicarea modelelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă) existau la: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsulă etc.;
• închisori de exterminare a elitei politice şi intelectuale existau la: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti etc.;
• lagăre de muncă existau la: Canalul Dunăre - Marea Neagră (Peninsulă, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei etc.;
• închisori de tiraj şi tranzit existau la: Jilava, Văcăreşti etc.;
• închisori de anchetă existau la: Rahova, Malmaison, Uranus etc.;
• închisori pentru femei existau la: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni etc.;
• penitenciare pentru minori existau la: Târgşor, Mărgineni, Cluj etc.;
• penitenciare spital existau la: Târgu Ocna, Văcăreşti etc.

Abuzurile asupra persoanelor şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic aplicate deţinuţilor din aceste penitenciare ale deţinuţilor politici. Dintre aceste pedepse amintim doar câteva:

• diferite metode de tortură –spre exemplu, în lagărul de la Valea Neagră condamnaţii erau obligaţi să stea înghesuiţi câte doi într-o cutie fără acoperiş o noapte întreagă;
• munca forţată –condiţiile de muncă din lagărele şi coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure şi mai greu de imaginat pentru noi. Deţinuţii erau puşi să muncească până la epuizare fizică şi psihică în condiţiile în care normele zilnice de muncă erau totdeauna mărite de la o zi la alta iar hrana pe care o primeau era un fel de terci, lipsit de orice valoare nutritivă. Cu toate aceste condiţii vitrege impuse, neîndeplinirea normei de muncă atrăgea pedepsirea „leneşului” prin bătaie, atârnarea cu capul în jos sau aruncarea la carceră;
• izolarea –izolatoarele din închisori au fost numite diferit de către deţinuţii care au trecut prin ele: „zarcă” se numea cel de la penitenciarul Aiud, „neagră” cele din Sighet şi Jilava, „cazincă” cel din Suceava etc. Condamnaţii din secţiile speciale au executat chiar pedepse într-o izolare totală, în condiţii de mizerie şi înfometare extreme, greu suportabile de către orice persoană;
• cazarea –un fenomen caracteristic penitenciarelor româneşti a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulţi ani de detenţie, condamnaţii politici au dormit pe jos, pe rogojini sau în celule neîncălzite pe toată perioada detenţiei şi indiferent de anotimp. Spre exemplu, unii nu aveau nici măcar dreptul la pernă şi aşternut;
• alimentaţia şi asistenţa medicală –în general, alimentaţia era aceeaşi în întregul sistem penitenciar, cu deosebirea că la secţiile pentru deţinuţi politici aceasta era foarte puţină şi de foarte proastă calitate, insuficientă supravieţuirii. În privinţa asistenţei medicale, aceasta era de cele mai multe ori absentă. Unora dintre deţinuţi le era interzis chiar dreptul la asistenţă medicală. În unele cazuri, pentru a se obţine o asistenţă medicală mai bună a fost nevoie ca deţinuţii să recurgă la greva foamei. În astfel de cazuri, fiind suspectaţi că urmăresc obţinerea unor avantaje prin greva foamei, deţinuţii au fost lăsaţi în cea mai cruntă mizerie, alături de tineta cu fecale, săptămâni întregi. Dimpotrivă, dacă erau suspectaţi că vor să îşi ia cu adevărat viaţa, deţinuţii erau alimentaţi artificial şi abuziv, împotriva voinţei lor.

La începutul anilor 1950, în aceste lagăre comuniste lucrau aproximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Însă o cifră exactă a populaţiei din temniţele comuniste, pe toată perioada existenţei lor, nu se cunoaşte. S-au identificat în arhiva fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor un număr de aproximativ 90.000 de fişe de foşti deţinuţi politici, încarceraţi în perioada 1945-1989, însă numărul real al victimelor comunismului este mult mai mare, având în vedere că mulţi deţinuţi politici au fost încarceraţi fără proces iar actele lor de detenţie nu au fost întocmite. Trebuie ţinut cont şi de faptul că regimul comunist a încercat mereu să ascundă dimensiunea reală a acestei represiuni.

Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, înfiinţată după evenimentele din decembrie 1989, a ajuns la concluzia că în jur de 600.000 de persoane au fost condamnate pe criterii politice în perioada 1945-1989, iar în total se poate estima că cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la aproximativ două milioane de persoane.

---

[1] Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituţii care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.

[2] „Gulag” este o prescurtare a numelui „Administraţiei Generale a Lagărelor de muncă” din fosta U.R.S.S. În limba rusă, grafia originală a numelui este „Glavnoe upravlenie ispravitelno-trudovîh lagherei”. Instituţia a fost o ramură a poliţiei interne (miliţia) şi a serviciilor de securitate sovietice care controlau sistemul penal al lagărelor de muncă forţată şi a închisorilor şi lagărelor de detenţie şi de tranzit asociate. Deşi grafia originală rusească foloseşte numele de „Gulag” numai la singular, acesta nu a denumit niciodată un singur lagăr ci totalitatea acestora din subordinea instituţiei.

[3] Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) a existat din 1922 până în 1991. Formarea sa a fost punctul culminant al Revoluţiei ruse din 1917, cea care l-a îndepărtat de la putere pe ţarul Nicolae al II-lea. U.R.S.S. era constituită din mai multe Republici Sovietice Socialiste (R.S.S. -uri). Numărul acestora a variat de-a lungul timpului; la data dezmembrării, U.R.S.S. număra cincisprezece republici componente. Un soviet a fost, la origine, un consiliu local al muncitorilor în ultimele zile ale Imperiului Ţarist. Aceste consilii şi termenul prin care erau numite au fost adoptate de bolşevici care le-au văzut ca pe unitatea de organizare de bază a societăţii.

Coordonatori Nr.4 şi Nr.4 bis

Coordonatori Nr.4 (Revista pentru elevi)
Prof. Constantin Sandulian
Prof. Petrică Vasile

Coordonatori Nr.4 bis (Revista pentru profesori)
Prof. Constantin Sandulian
Prof. Petrică Vasile

Coperta Nr.4

Rebus de fizică

Prof. Paul Enache

Orizontal                                                                                                                                                                                                            

1. Mărime fizică -măsură a interacţiunii;
2. Se măsoară în metri pe secundă;
3. Se măsoară în Pascali;
4. Corp aflat în mişcare;
5. Unitatea de măsură pentru distanţă (SI);
6. Corp considerat fix faţă de care se face evaluarea mişcării;
7. Unitatea de măsură a intervalului de timp (duratei).

Vertical: Ce studiază fizica?