Prof. Petrică Vasile
Învăţarea este omniprezentă în viaţa omului. Procesul învăţării survine la orice vârstă şi nu este niciodată prea târziu să învăţăm. Capacitatea creierului de a se adapta continuu împrejurărilor schimbătoare şi de a dobândi noi cunoştinţe poartă numele de plasticitate. Această calitate este folosită în toate situaţiile în care se învaţă ceva nou, cum ar fi o limbă străină, o aptitudine, etc. sau în cele unde creierul se adaptează şi găseşte noi moduri de învăţare după ce a fost lezat, după un accident vascular, de exemplu, sau când au fost lezate părţi ale corpului şi este suplinită funcţionarea acestora.
Definiţiile date conceptului de învăţate în literatura de specialitate sunt numeroase. Ca un punct comun, se poate spune că învăţarea este o schimbare relativ permanentă în comportament care apare ca rezultat al experienţei. Ea este implicată nu numai în achiziţionarea de noi aptitudini sau în însuşirea unor informaţii cu caracter academic ci şi în dezvoltarea emoţională, interacţiunile sociale şi în dezvoltarea personalităţii. Învăţăm de ce trebuie să ne temem, ce să iubim, cum să fim politicoşi, cum să respectăm normele, etc.
De asemenea, se poate afirma că există două tipuri principale de învăţare: învăţarea non-asociativă şi învăţarea asociativă.
Învăţarea non-asociativă implică învăţarea unui singur stimul şi include habituarea şi sensibilizarea. Habituarea este tipul de învăţare non-asociativă în care un organism învaţă să ignore un stimul familiar şi lipsit de consecinţe, altfel spus, să aibă un comportament caracteristic pentru un stimul inofensiv (de exemplu, un sunet puternic ne poate speria prima dată însă, dacă se repetă, sperietura se reduce progresiv). Diferit de aceasta, sensibilizarea este tipul de învăţare non-asociativă în care apare o amplificare a răspunsului comportamental la nivelul unui stimul intens. Ea apare de obicei când un organism vine în contact cu stimuli care îl sperie sau care sunt periculoşi (de exemplu, sperietura la auzul sunetului puternic este amplificată foarte mult dacă intraţi pe o alee întunecoasă imediat înainte de a-l auzi).
Învăţarea asociativă este mult mai complexă deoarece implică învăţarea relaţiilor dintre evenimente. În principal, ea include condiţionarea clasică, condiţionarea instrumentală şi învăţarea complexă. În condiţionarea clasică un organism învaţă că un eveniment vine după altul, învaţă să asocieze un stimul anterior neutru cu un alt stimul, prin combinarea lor repetată. Studiul acestui tip de condiţionare a fost început în primii ani ai secolului al XX-lea de către fiziologul rus Ivan Pavlov. În condiţionarea instrumentală un organism învaţă că o reacţie a sa va fi urmată de o anumită consecinţă. Învăţarea complexă implică un lucru adiţional pe lângă formarea de asociaţii, de exemplu învăţarea traseului de acasă până la o sală de cinema, când mergem să vedem un film.
Oamenii de ştiinţă s-au gândit că înţelegerea proceselor psihice ar putea fi mai uşoară dacă s-ar studia comportamentul animalelor, deoarece în felul acesta se pot organiza experimente mai îndrăzneţe şi, în plus, psihicul animalelor fiind mai simplu este mai uşor de stabilit unele legi fundamentale care să înlesnească apoi descifrarea psihicului uman. De aceea, s-au iniţiat o serie de investigaţii experimentale în vederea elucidării proceselor psihice la animale.
Fiziolog de formaţie, Ivan Petrovici Pavlov şi-a realizat cel mai cunoscut experiment în domeniul psihologiei pornind de la studiul digestiei. În timpul experimentului a constat că subiecţii, câini, au reflex salivar înainte de prezentarea hranei. A început să studieze acest fenomen şi în cele din urmă a dezvoltat unul dintre cele mai lăudate studii despre condiţionare, care i-a adus premiul Nobel în 1904.
Pavlov îşi desfăşura experimentele astfel:
Într-o cabină izolată acustic, câinele fixat în hamuri pe un stativ avea o capsulă lipită de orificiul glandei salivare care a fost „mutat”, printr-o operaţie prealabilă, la exterior, unde era fixat un sistem de tuburi care înregistra fiecare picătură de salivă. Cercetătorul urmărea printr-un periscop tot ceea ce făcea câinele.
Când în faţa animalului se aprinde un bec, câinele îl priveşte liniştit; nu curge nici o picătură de salivă. Prin urmare, stimulul optic (experimentele au fost făcute şi cu levănţică, stimul olfactiv, sau cu un clopoţel, stimul auditiv) nu influenţează în nici un fel secreţia salivară, este neutru. În schimb, dacă i se dă o farfurioară cu mâncare secreţia salivară este foarte abundentă, cum e şi firesc: acesta este reflexul salivar înnăscut.
Se continuă experimentul dându-i-se câinelui de mâncare de fiecare dată când se aprinde lumina, şi anume: se aprinde becul zece secunde, apoi apare farfurioara cu hrană. După câteva repetări ale acestei asocieri, se constată că imediat ce se aprinde becul, câinele salivează, se linge pe bot şi priveşte spre locul unde trebuie să apară farfuria cu mâncare. Prin urmare, câinele reacţionează la aprinderea becului la fel ca la mâncarea propriu-zisă.
De aceea, se poate spune că stimulul luminos a căpătat o nouă proprietate: de a anunţa venirea mâncării. Din indiferent faţă de secreţia salivară, stimulul luminos a devenit un semnal al acestei secreţii.
Cu această nouă calitate, stimulul luminos produce acelaşi efect ca şi mâncarea, deci a luat naştere un nou reflex. Dar spre deosebire de celelalte reflexe cu care se naşte animalul, acest reflex nou s-a format chiar în timpul experimentului prin asocierea repetată a unui stimul optic cu un reflex înnăscut, în cazul de faţă, cel alimentar.
Condiţia fundamentală pentru formarea acestor noi reflexe este coincidenţa, asocierea, în timp a unui stimul oarecare cu un reflex înnăscut. Pe baza lui se elaborează un reflex care nu exista înainte. Deoarece acest nou reflex necesită o serie de condiţii suplimentare, el a fost denumit de Pavlov reflex condiţionat; spre deosebire de prima categorie de reflexe, înnăscute, care au fost denumite reflexe necondiţionate.
Deosebirile principale dintre aceste două categorii de reflexe sunt următoarele: reflexele condiţionate se dobândesc în cursul vieţii şi sunt individuale, pe când cele necondiţionate sunt înnăscute şi aparţin întregii specii. În plus, formarea de legături noi în cazul reflexului condiţionat, care le modelează sau le adaptează pe cele stabilite ereditar, are loc prin implicarea scoarţei cerebrale.
Teoria învăţării elaborată de I.P. Pavlov, alături de teoriile ulterioare ale lui E. Thorndike şi J. Watson, explică conceptul de învăţare prin prisma teoriilor asociaţioniste ale lui H. Spencer şi H. Taine. Dacă Pavlov definea învăţarea ca pe o substituire de stimuli, realizată intern prin formarea temporară a unor legături între diferiţi centri nervoşi, şi considera drept factori principali ai învăţării întăririle aplicate subiectului, imitaţia şi curiozitatea lui, Thorndike a formulat „legea efectului", potrivit căreia învăţarea este o succesiune de încercări şi erori din care subiectul reţine doar încercările finalizate cu succese şi respinge pe cele care au dus la eşec, iar Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, bazată pe observaţia comportamentului (behaviorism), şi definea învăţarea ca pe o succesiune de reflexe condiţionate.
Aceste teorii asociaţioniste au fost infirmate de experienţele ulterioare, dar ele au fost primul pas spre înţelegerea acestui fenomen atât de complex numit învăţare. Iar experimentele lui Pavlov au făcut trecerea de la biologie la înţelegerea activităţilor psihice.
Prof. Carmen Enache
