Sportul -Cultură şi sănătate

Dir. Adj. Prof. Petre Milcu

Componentă esenţială a vieţii, mişcarea şi, derivat din aceasta, exerciţiul fizic se constitue într-un adevărat izvor de sănătate, practicarea lor recomandându-se din fragedă copilărie până la adânci bătrâneţi.
Realizată iniţial în cadrul familiei, sub supravegherea părinţilor, apoi la nivelul şcolii, în lecţiile de educaţie fizică sau în activităţile sportive extraşcolare, pregătirea fizică a persoanelor este strâns corelată cu cea intelectuală, eficienţa procesului de instruire fiind condiţionată de alternarea judicioasă a orelor de intensă solicitare intelectuală cu cele practice, sub forma exerciţiului fizic.
Efectele binefăcătoare ale mişcării asupra stării de sănătate sunt binecunoscute, deşi nu totdeauna se manifestă consecvenţa în practicarea exerciţiilor fizice corespunzătoare categoriei de vârstă, sexului şi nivelului de pregătire fizică generală.
Sigur că e destul de greu să distingi momentul trecerii de la sport ca “fapt impulsiv" la sport ca “valoare culturală”. Integrarea se petrece atunci când exerciţiul sportiv se efectuează cu conştiinţa exactă a semnificaţiei educative şi a treptelor ierarhiei valorice. Astfel, sportul devine “proiect uman realizat”! Sportivul se străduieşte să crească, să se dezvolte ca persoană, să-şi creeze un stil de viaţă. În cursul acestui proces de creaţie sui-generis sportul face accesibilă mobilizarea acelor elemente pe care alte manifestări culturale poate că nu le împărtăşesc. Sportul permite omului să descopere şi să dezvolte resorturi de ordin cultural care zac în el însuşi.
Sportul este cultură –susţine filosoful francez Bernard Jeu– în măsura în care performanţa sportivului este creaţie. Fireşte că până la un punct cele două accepţiuni intră în contradicţie. Necesitatea istorică supunând sportul la constrângeri exterioare, actul atletic pare a nu se mai împăca prea bine cu libertatea de creaţie. În schimb, e sigur că imaginea sportivului care înflăcărează inima publicului este aceea a unui campion uman.
În aceste condiţii –afirma cercetătorul Nicu Alexe– nu trebuie să surprindă apariţia noţiunii de cultură sportivă. “Se spune despre un individ că are o cultură muzicală, dar tot aşa de bine poate să aibă şi pe cea a mişcării, a sportului, dacă le realizează constant şi, cel mai important, le înţelege sensurile, le cunoaşte esenţa”. Cultura sportivă înglobează un sistem de principii care ne ajută să găsim în noi înşine uimitoare resurse, să le valorificăm şi astfel să descoperim dimensiunile noi ale propriilor disponibilităţi. În acest fel, cultura sportivă favorizează “formarea unei concepţii optimiste, prin insuflarea încrederii în forţele proprii, în capacitatea de a depăşi propriile performanţe sau momente de dificultate, stimulând capacitatea de muncă şi creaţie” –cum spune prof. univ. dr. doc. Ştefan Bîrsănescu.
Sportul evocă experienţe exclusiv umane şi independente de formele schimbătoare, modelele sau tradiţiile civilizaţiei. Cultura sportului este proiectată, primar, în noi înşine, de aici derivă reverberaţia sa universală. Aşa se explică audienţa idealului olimpic astăzi la toate popoarele, aşa cum cu 3.000 de ani în urmă răsuna la poporul grec, în epoca civilizaţiei helenice.
Elita intelectuală, influenţată de dihotomia suflet-trup, a avut mereu tendinţa de a crede că formele educaţiei fizice conduc exclusiv la hipertrofia musculară şi a subestimat valenţele spirituale ale unei instituţii care şi-a aflat sursa în armonie, creând de la începuturi expresia kalokagathiei, a binelui şi a frumosului sub acelaşi acoperământ.
Cei care privesc prin ochelarii dualismului spirit-corp, abordând parcelat raportul, văd adesea în trup doar expresia a ceea ce asemuieşte omul cu antropoidul. Alfred Andersch pretindea, în 1960, că oricum deviza mens sana in corpore sano e îndoielnică. “Cel mai adesea –spunea el– spiritul se simte mai bine într-un corp nu tocmai sănătos”. Ceea ce ni se pare nu numai o exagerare ci chiar o maliţie şi o aliniere la ideile romantismului, ale creaţiei maladive. Dimpotrivă, Voltaire recomanda, ca o reţetă a fericirii umane: trupul unui atlet şi sufletul unui înţelept. Fără îndoială, trupul şi sufletul trebuie abordate ca un tot, ca o unitate indisolubilă. Individ şi indivizibil pornesc din la aceeaşi rădăcină.
Revenind la relaţia care ne preocupă, să convenim că în cultura zilelor noastre sportul este elementul ludic prin excelenţă. În toată gratuitatea lui, aparentă uneori, sportul este activitate creatoare de cultură.
Valorile care înalţă exerciţiul corporal, jocul, sportul la rang de cultură pot fi foarte bine fizice, intelectuale, morale sau spirituale. Nu degeaba susţinea cineva că, la urma urmei, este descoperirea lumii morale pe căile disciplinei fizice. Filosoful român Ludwig Grunberg afirma că “practicarea sportului devine o componentă a procesului de educare şi auto-educare care-şi împlineşte rosturile în contextul cultivării potenţialităţilor intelectuale şi morale, al stimulării creativităţii”.
În acelaşi timp, sportul –şi mai ales educaţia fizică– aduce o contribuţie originală la cunoaşterea de sine şi a altora. Cum spune, cu savoare, Jean Giradoux: sportul delimitează propriul nostru corp de masa extrem de vagă a celorlalte corpuri; exerciţiul gândirii face acelaşi lucru pentru fiecare spirit.
Fără a mai aminti de faptul că, sub diverse forme, dar mai ales în cursul activităţilor în aer liber, în plină natură, sportul îmbogăţeşte sensibilitatea practicantului, contribuie la dezvoltarea afectivă şi estetică a individului, prin sentimentul pe care i-l furnizează vasta realitate fizică şi armonia firească cu universul.
Prin excepţionale rezultate în ameliorarea condiţiei biofiziologice a omului, sporturile contribuie esenţial la dezvoltarea spiritualităţii. Între facultăţile noastre intelectuale şi vitalitatea noastră fizică există o corelaţie indubitabilă. Se poate, astfel, spune că exerciţiul corporal favorizează calmul spiritual.
În condiţiile istorice date, prin capacitatea lor de influenţare, de educare a maselor, sporturile pot deveni importante valori social-culturale, un veritabil “ferment” de civilizaţie, contribuind la îmbogăţirea patrimoniului uman.