Dacii

Mihaela Vîlceanu VIII B

Conform informaţiilor rămase de la istoricul antic grec Strabon[1] în lucrarea sa „Geografia”, dacii locuiau din zona muntoasă a regiunii râului Mureş şi până la fluviul Danubius[2] iar geţii stăpâneau Istrul[3]. Tot Strabon afirmă că „dacii au aceeaşi limbă ca geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”.

De asemenea istoricul roman Dio Cassius[4] în lucrarea „Istoria Romei”, ne spune că regele getic Burebista[5] i-a zdrobit pe grecii conduşi de regele Critasis precum şi că regele grec Critasis a fost învins de daci. În acelaşi timp, în relatările sale, Dio Cassius păstrează denumirea luptătorilor armatei lui Burebista, de geţi sau daci, pentru a denumi popoarele de la nord de Dunăre. Prin urmare, putem afirma că daci sau geţii sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor.

Din punct de vedere cronologic, prima relatare despre geţi aparţine istoricului grec Herodot[6] care scrie în lucrarea sa „Istorii” despre campania din 514-512 î.Ch. a regelui persan Darius[7] împotriva sciţilor[8] aflaţi la nord de Marea Neagră. Herodot arată că „înainte de a ajunge la Istru, [Darius îi] biruie mai întâi pe geţi, care se credeau nemuritori”. Iar despre faptul că geţii au pierdut lupta spune că aceştia au fost temuţi şi curajoşi în bătălie, meritând tot respectul perşilor şi al regelui lor: „ei [geţii] au fost cei mai viteji şi cei mai neînfricaţi dintre traci”.

De la istoricul roman Diodorus Siculus[9] aflăm despre victoria strălucită a regelui getic Dromichete[10], din anul 300 î.Ch., împotriva regelui trac Lisimachos[11], precum şi despre generozitatea pe care Dromichete a arătat-o regelui învins, pe care îl invită la un mare ospăţ pentru ca mai apoi să-l elibereze.

Istoricul roman Justinus[12] relatează că în timpul regelui Oroles dacii au fost învinşi de bastarni[13]. În consecinţă, regele Oroles îi pedepseşte să facă muncile femeilor. Iertarea vine doar după o victorie într-o altă bătălie, tot asupra bastarnilor..

Inscripţiile descoperite în oraşul Histria[14] menţionează numele a doi regi geţi din secolul al III-lea î.Ch., numiţi Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile greceşti din Dobrogea.

La rândul său, istoricul Trogus Pompeius[15] menţionează despre „un salt de putere a dacilor conduşi de regele Rubobostes şi a numărului lor”.

Contemporan cu evenimentele care au dus la formarea statului dac în anul 70 î.Ch., Strabon relatează: „Ajungând în fruntea neamului său, getul Burebista l-a înălţat atât de mult încât a ajuns să fie temut şi de romani.” Parcă pentru a întregi aceste cuvinte ale lui Strabon, o inscripţie grecească din Dionysopolis[16] îl descrie pe Burebista ca fiind „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”.

Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine lui au făcut ca regatul dacilor să ajungă la cea mai mare întindere a sa. La obţinerea acestor succese, marele rege Burebista a fost ajutat de preotul Deceneu. Împreună au realizat o reformă politico-religioasă bazată pe „abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci” pentru a organiza şi întări mai bine statul nou format[17]. Tot Burebista este cel care mută capitala regatului de la Argedava[18] la Sarmisegetuza[19].

Devenind o putere zonală importantă, bogată şi o posibilă mare ameninţare pentru Imperiul Roman, Iulius Cezar[20] intenţionează să organizeze o mare expediţie în anul 44 î.Ch. împotriva dacilor şi a lui Burebista. Dar această expediţie nu s-a concretizat deoarece împăratul roman a fost asasinat. La foarte scurt timp după asasinarea lui Cezar şi Burebista a căzut victimă unei conspiraţii. Asasinarea celor doi conducători de stat chiar în momentul începerii unei confruntări armate de anvergură este deseori amintită şi discutată de istorici. Ideile avansate de aceştia tind spre concluzia că romanii au încercat să împiedice un dezastru pentru imperiu asasinându-i pe cei doi. Imperiul Roman era slăbit în acel moment, în timp ce regatul dacilor devenise extrem de puternic. Temându-se să nu fie înfrânţi, ceea ce ar fi putut însemna sfârşitul imperiului, romanii au preferat amânarea conflictului până la o situaţie mai favorabilă. Neconvingându-l pe Cezar, au preferat să îl asasineze. Iar pentru a-l împiedica pe Burebista să îşi extindă teritoriile în defavoarea Imperiului Roman, prin intrigi, şi acesta a fost asasinat.

Scăpat de sub control, după moartea lui Burebista, regatul dac s-a divizat. Astfel, în timpul împăratului Octavianus Augustus[21] existau cinci regate dacice în stânga Dunării iar în Dobrogea alte trei. Regii din Dobrogea erau Roles, Zyraxes şi Dapix. Despre un alt rege, Cotiso, se spune că era în discuţii cu împăratul Octavianus Augustus pentru a se căsătorii cu fiica acestuia, Iulia, dar căsătoria nu a mai avut loc.

Dicomes a fost unul dintre regii daci care au continuat politica ostilă dusă faţă de Imperiul Roman. Deoarece regatul pe care îl conducea era în câmpia munteană, a încercat să-şi extindă stăpânirea peste Dunăre. În acest scop a fost ajutat şi de bastarni. Împreună, au trecut Dunărea şi i-au învins pe moesi[22], tribali[23], dardani[24] şi denteleti[25]. Dar pentru că cei din urmă, denteletii, erau sub protecţia imperiului, romanii au trimis o armată sub conducerea generalului Crassus[26] care duce o serie de bătălii împotriva bastarnilor. Crassus este ajutat şi de regele dac Roles.

Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28-68 d.Ch.) credea că nu este bine să intri în conflict cu romanii şi, pentru a răspunde la insistenţa celor care voiau să-l convingă să atace provinciile de peste Dunăre, le explică acest lucru printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus[27]: „Scorilo a pus doi câini să se mănânce între ei şi, când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat”.

În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal[28]. Acest fapt este relatat de Dio Cassius: „Duras, care domnise mai înainte, lăsase de bună voie domnia” în favoarea lui Decebal „fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor”.

Au urmat războaiele dacilor cu romanii, finalizate prin cucerirea Daciei de către Traian. Această perioadă a istoriei noastre este mult mai cunoscută, sursele şi izvoarele istorice fiind mai numeroase. De aceea ne vom opri aici cu aceste scurte consideraţii asupra strămoşilor noştri daci.

---

[1] 63 sau 60 î. Ch.-21 sau 26 d. Ch. Numele sub care a rămas cunoscut Strabon este, de fapt, o poreclă care înseamnă “Saşiul”.

[2] Dunărea de la izvoare până la Drobeta.

[3] Dunărea de la Drobeta pană la vărsarea în Marea Neagră.

[4] Lucius Claudius Cassius Dio (155 sau 163/164 d.Ch.- după 229 d.Ch.) era roman de origine greacă, opera sa fiind scrisă în greacă.

[5] Burebista (82 î.Ch.- 44 î.Ch.) este întemeietorul statului dac.

[6] Herodot din Halicarnas/Halikarnassos (484 î.Ch.- cca. 425 î.Ch.) este considerat părintele istoriei, ca ştiinţă, datorită modului în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale.

[7] Darius I s-a născut în anul 550 î.Ch. și a devenit rege al perșilor în 522 î.Ch. În perioada sa, Imperiul Persan a cunoscut apogeul puterii și al întinderii teritoriale, devenind cel mai vast și cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu.

[8] Numele de sciți era folosit de scriitorii antici pentru a denumi mai multe popoare din răsăritul Europei, aşa că totalitatea sciților trebuie considerată ca un conglomerat de popoare. Veniți dinspre Caspica-Oxus, sciții au ocupat în secolul al VIII-lea î.Ch. stepele nord-pontice, din sudul Republicii Moldova de azi, întinzându-se spre câmpia Donului în Federația Rusă, luând locul cimerienilor așezați aici din timpuri preistorice.

[9] Diodor din Sicilia (cca. 80 î.Ch.-21 î.Ch.) a fost un istoric roman de origine greacă. A scris „Biblioteca Istorică”, în 40 de cărți, păstrate fragmentar, cuprinzând date de la originile Imperiului Roman şi până la Iulius Caesar.

[10] Conducător al geţilor din nordul Dunării în jurul anului 300 î.Ch.

[11] Lysimachos sau Lisimah (aprox. 360 î.Ch.-281 î.Ch.) a fost un general macedonean. După moartea lui Alexandru cel Mare devine satrap al Traciei (321-306 î.Ch.). În anul 306 î.Ch. s-a proclamat rege al Traciei, care-și extindea autoritatea și asupra Dobrogei.

[12] Marcus Junianius (sau Junianus) Justinus a fost un istoric latin ce a trăit în timpul Imperiului Roman. Nu se cunoaște nimic din istoria sa personală şi nici despre data naşterii sau morţii sale. Se ştie doar că a trăit după istoricul Trogus Pompeius (sec. I î.Ch.). Este autorul lucrării “Historiarum Philippicarum libri XLIV”.

[13] Popor germanic, originar din centrul Europei. Spre sfârșitul secolului II î.Hr., bastarnii s-au strămutat pe teritoriul de azi al Moldovei (Romania) şi al Republicii Moldova, până la Dunăre și Marea Neagră. Munții Moldovei erau cunoscuți geografilor antici sub numele Alpes Bastarnici.

[14] Cetatea grecească ale cărei ruine se află pe teritoriul administrativ al comunei Istria dn județul Constanța. Histria fost întemeiată de coloniști greci din Milet în jurul anului 657 î.Ch. sau 630 î.Ch. ca port la Marea Neagră și distrusă prin secolul al VII-lea d.Ch. de invaziile avaro-slave. Este cel mai vechi oraș atestat de pe actualul teritoriu al României.

[15] Istoric roman din sec. I î.Ch. Vezi nota nr. 7.

[16] Oraşul Balcic de astăzi, din Bulgaria.

[17] Limitele statului dac în timpul lui Burebista au fost: în nord, Carpații Păduroși; în est, Pontul Euxin (Marea Neagră); în sud, munții Haemus (Munții Balcani); în vest, Dunărea Mijlocie.

[18] Argedava sau Sargedava era o așezare getică devenită reședință începând cu o căpetenie de dinaintea lui Burebista. Ruinele sale se găsesc în actuala localitate Popești din judeţul Giurgiu.

[19] Sarmizegetuza Regia este situată în satul Grădiștea Muncelului din județul Hunedoara. Trebuie ştiut că, la Grădiştea Muncelului, există două cetăţi cu numele de Sarmisegetuza care se confundă frecvent. Capitala dacică a lui Burebista este numită astăzi Sarmisegetuza Regia, fiind capitala preromană a regatului dacic. După înfrângerea lui Decebal de către Traian şi cucerirea Daciei de către acesta din urmă, împăratul roman distruge cetatea dacică şi construieşte la o distanţă de 40 de km. de aceasta colonia Sarmizegetusa Ulpia Traiana Augusta Dacica, pe scurt Sarmizegetusa Ulpia Traiana.

[20] Cezar -13 iulie cca. 100 î.Ch.-15 martie, 44 î.Ch.

[21] Octavianus Augustus (63 î.Ch.-14 d.Ch.) era fiul lui Octavian şi al fiicei surorii lui Cezar. Mai târziu Cezar îşi va adopta nepotul. Este considerat primul împărat al Imperiului Roman.

[22] Moesii erau un trib traco-dac cunoscuți şi sub numele de mysi. De la tribali, situați în zona Plevnei, pe ambele maluri ale Dunării se aflau geţii. Cei din dreapta Dunării erau numiți moesi.

[23] Tribalii erau un trib traco-iliric, situat în sudul Dunării, în zona Plevnei de azi, în Bulgaria.

[24] Locuitori ai Dardaniei. Dardania era o regoine situată în partea de sud-vest a Moesiei, astăzi o mare parte a Serbiei.

[25] Neam tracic din sudul Dunării.

[26] Marcus Licinius Crassus Dives (115/114 î.Ch.-53 î.Ch.) a fost un politician din timpul republicii romane fiind renumit pentru averea sa. În anul 73 î.Ch. este numit pretor, Crassus a fost comandant suprem al trupelor militare romane pornite contra revoltei sclavilor conduși de Spartacus, revoltă pe care după lupte grele reușește să o înăbușe în anul 71 î.Ch. Apoi, împreună cu rivalul său Gnaeus Pompeius Magnus devine unul dintre cei doi consuli ai republicii romane. Cea mai mare putere şi influenţă o deţine în timpul Primului Triumvirat, încheiat în anul 60 î.Ch.,  când, alături de Pompei şi Iulius Cezar, conduce Roma.

[27] Sextus Julius Frontinus (aprox. 40-103 d.Ch.) în lucrarea sa “Strategemata", care este o colecție de exemple de stratageme militare din istoria romană și greacă.

[28] Diurpaneus a fost regele dacilor între anii 87-106 d.Ch. El era supranumit Decebal (“dek” -a onora, “balos” -puternic). În timpul său, statul centralizat dac s-a aflat la apogeul puterii sale. Mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista, statul dac din timpul lui Decebal cuprindea: Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei. Noul stat era mai puternic și mai bine organizat.

Sfinxul românesc

Alexandra Maria Popescu VII B

Situat la înălţimea de 2.216 m, Sfinxul, aşa cum este numit din cauza asemănării sale cu un cap uman, s-a format prin eroziune eoliană de-a lungul unei perioade îndelungate de timp. Asemănarea sa cu un sfinx şi accesul uşor în zonă au făcut ca această formaţiune geologică să devină o atracţie turistică importantă.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost pur şi simplu fascinaţi de această minunăţie a naturii. Drept dovadă stă mărturie şi cea mai veche fotografie ce are sfinxul din Bucegi ca personaj principal. Aceasta datează din anul 1900, când tehnica fotografică era abia la începuturile ei. Gândindu-ne la această situaţie, putem foarte uşor să ne dăm seama cât de important a fost Sfinxul nostru pentru oameni dacă în acele timpuri în care aparatele de fotografiat cântăreau extrem de mult a existat cineva interesat să îl fotografieze. Această fotografie poartă numele de „Babele din Caraiman”.

Prima denumire oficială de „Sfinxul din Bucegi” datează din 1935 şi se găseşte într-un articol al unei publicaţii numită „Buletin Alpin”. Astfel, odată ce această denumire a fost dată, a mai rămas doar un pas până la a deveni oficială. A doua numire de Sfinx a apărut în „Revista Română” înfiinţată de Alexandru Bădăuţă (1901-1983), cel ce a înfiinţat şi Oficiul Naţional de Turism.

Pentru a cunoaşte mai multe despre Sfinxul românesc este necesar să coborâm şi mai mult în timp, până la primii locuitori ai acestor meleaguri. Geografia sacră a Munţilor Bucegi este una bogată şi minunată. Cercetătorul şi etnograful Nestor Urechia în volumul „Zânele din Valea Cerbului” spunea printre altele că Sfinxul românesc este capul cioplit al Sfântului Ioan Botezătorul. În relatarea lui, foarte important este teonimul[1] pomenit care duce îndată cu gândul la Kog-a-Ion, muntele sacru al dacilor, despre care iată ce scrie Strabon în „Geografia” sa: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel ca numele râului care curgea alături.”

În albaneză, dialectul aromân şi limba tracică, „koka” înseamnă „cap”. În daco-română, substantivele care trimit la sensul de „cap” sunt: cucă[2], cucui[3] şi chică[4]. Aşadar se pare că în limba geto-dacilor, Kogaion se referea chiar la Sfinxul românesc.

Misterele nu se opresc aici. Astfel, actualul nostru Sfinx are aceeaşi înălţime cu sfinxul egiptean de la Gizeh precum şi aceeaşi expresie! Sfinxul românesc poartă căciula nobilă dacică iar sfinxul egiptean poartă vălul regal al faraonilor.

Că muntele era considerat unul sfânt, motivat şi de capul (koga) cioplit al unei străvechi divinităţi autohtone, o demonstrează şi denumirea unui trib geto-dac, Caucoenses, situat în curbura Carpaţilor, apoi Ţara Cauca, ţinut plasat de Ammianus Marcellinus[5] în aceeaşi zonă, precum şi localitatea dacică, atestată, Ba-cauca, sugerând chiar oronimul[6] Bucegi.

---

[1] Numele unui zeu, divinităţi, sfânt etc.

[2] Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene, pe care o purtau domnitorii români în timpul ceremoniilor.

[3] Umflătură la cap, precum şi moţ de pene la capul păsărilor.

[4] Părul de pe cap; în special, păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete.

[5] Ammianus Marcellinus (cca. 332-395 e.n.) - general roman de origine greacă și ultimul mare istoric latin. Este autorul operei istorice “Res gestae”, formată din 31 de cărți, dintre care s-au păstrat ultimele optsprezece, referitoare la perioada 353-378 e.n., tratând marile migrații ale popoarelor din zona Mării Mediterane. Ele cuprind informații prețioase și pentru istoria României. Vorbind despre campania nord-dunăreană a împăratului Valens (367), pomenește cetatea Dafne (în zona Olteniței) și Munții Serilor, două toponime din secolul al IV-lea.

[6] Oronime -nume geografice ale diferitelor forme de relief; toponime.

Din istoria fotografiei

Ştefania Ciobârcă VII A

Termenul de fotografie provine din alăturarea cuvintelor greceşti „photos” (lumină) şi „graphein” (a desena). Conceptul de „fotografie” are o triplă semnificaţie în vorbirea curentă: o tehnică prin care se pot crea imagini sub acţiunea luminii, o imagine obţinută prin această tehnică sau o ramură a artei grafice.

Tehnica fotografică cuprinde modalităţi variate de producere a unor imagini permanente pe suprafeţe sensibile[1] la acţiunea fotochimică a luminii sau a unei alte forme de radiaţie[2]  precum şi prin tehnici moderne de captare a imaginilor prin mijloace electronice[3].

Prima şi cea mai veche fotografie care s-a păstrat datează din 1826-1827 şi reprezintă imaginea unei curţi interioare văzută de la fereastra sa de către francezul Joseph Nicéphore Niepce.

De la această primă realizare, în decursul timpului, fotografia a evoluat foarte mult iar progresele înregistrate au urmat trei direcţii principale: mărirea duratei de expunere sau mărirea sensibilităţii filmului fotografic, mărirea stabilităţii imprimării imaginii şi simplificarea aplicării tehnicilor de fotografiat datorită apariţiei aparatelor de fotografiat din ce în ce mai mici şi mai ieftine şi a substanţelor chimice pentru developare gata preparate[4] în laboratoare specializate.

Această perioadă a camerelor foto analogice[5] este caracterizată prin faptul că imaginea era captată pe plăci sau, mai târziu, pe filme fotografice realizate cu anumite substanţe chimice care îşi schimbă nuanţa sau culoarea la lumină[6]. După captarea imaginii cu aparatul fotografic, urma un proces numit „developare” în urma căruia imaginea „pozitivă” era „fixată”, întregul proces desfăşurându-se în întuneric sau într-o cameră luminată în roşu sau albastru[7]. În timpul developării, filmul fotografic era supus acţiunii unor substanţe chimice diverse rezultând o imagine finală care nu mai suferea modificări (era „fixată”) sub acţiunea directă a luminii, astfel încât fotografia putea fi privită fără nici o problemă la lumina zilei.

Ideea de fotografie color a circulat de la apariţia aparatului fotografic.

Primele experimente fotografice de culoare nu au avut succes: spre exemplu, la început nu se putea împiedica decolorarea fotografiilor. Prima fotografie în culori permanente s-a făcut în 1861 şi a fost realizată de fizicianul James Maxwell.

Astăzi, aparatele foto digitale au înlocuit filmul fotografic cu un senzor, de mărimi diferite, ce captează lumina şi o transformă în impulsuri electrice, memorând-o sub formă de bit-i. Fotografia digitală are un mare succes datorită numeroaselor avantaje pe care le oferă faţă de fotografia clasică, pe film. Imaginile capturate sunt mult mai uşor de prelucrat şi de distribuit. Ele pot fi vizualizate imediat după fotografiere cu posibilitatea de a fi şterse şi a realiza unele mai bune[8].

Curiozităţi din lumea fotografiei:

Prima fotografie din lume a avut un timp de expunere[9] de 8 ore;

Peste 3,5 trilioane de fotografii au fost realizate din 1826 până în prezent;

70% din activitatea de pe Facebook are ca subiect principal fotografiile;

În fiecare zi, peste 300 de milioane de fotografii sunt încărcate pe Facebook;

92% dintre utilizatorii de smartphon-uri realizează cel puţin o fotografie pe lună.

---

[1] Placă sau film fotografic.

[2] Specifice, cu precădere, perioadei fotografiei „analogice” dar folosite şi astăzi.

[3] Perioada actuală, cea a fotografiei „digitale”.

[4] Se mărea astfel viteza de scoatere a fotografiilor deoarece fotograful nu mai era nevoit să prepare singur substanţele folosite la developare, ceea ce necesita mult timp şi resurse financiare.

[5] Mecanice.

[6] În special sărurile de argint.

[7] Aceste culori nu afectau imaginea brută aflată pe placa sau filmul fotografic.

[8] Fotografia clasică putea fi vizionată doar după developare, ceea ce dura câteva ore bune.

[9] Perioada de timp de care aparatul fotografic are nevoie pentru ca imaginea să poată fi captată în bune condiţii.

Meteoriţii

Ionela Preda VII B

Meteoriţii sunt obiecte din spaţiul cosmic ajunse pe suprafaţa Pământului în urma arderii incomplete în atmosferă a meteoroizilor: bucăţi de material provenite din ciocnirea asteroizilor sau dezintegrarea cometelor.

Atunci când se apropie de soare o cometă se consumă pierzând o mare cantitate din materia sa componentă, îndeosebi apă, pulberi şi fragmente de rocă. După trecerea cometei, aceste rămăşite de materie gravitează un timp în jurul soarelui, apoi se dispersează. Când, datorită rotaţiei sale în jurul Soarelui, Pământului intersectează astfel de aglomerări de materiale, planeta noastră primeşte o adevărată „ploaie” de resturi ale cometei. Unele dintre aceste „ploi de meteoriţi” se manifestă periodic, fiind asociate cu trecerea sau traiectoria unei comete cunoscute, de exemplu: Persidele, în luna august, asociate cu cometa Swift-Tuttle; Leonidele, în luna noiembrie, asociate cu cometa Semple etc.

În medie, pe Pământ cad zilnic aproximativ 250 de tone de resturi cometare. Prin frecare, în contact cu atmosfera terestră aceste resturi de comete devin incandescente, lăsând în urmă o dâră luminoasă. Este ceea ce în limbajul popular a căpătat numele de „stea căzătoare” iar ştiinţific se numeşte meteorit.

Cifra de 250 de tone poate părea impresionantă, dar ţinând seama de vastitatea suprafeţei Pământului, din punct de vedere statistic înseamnă că pe o suprafaţă de un kilometru pătrat cade o data la un milion de ani un meteorit mai mare de 500 de grame. Iar în trei secole de observaţii astronomice se cunosc în jur de zece cazuri în care s-au întâlnit accidente cu victime umane.

Viteze unui meteorit este cuprinsă între 50.000 şi 250.000 de kilometri pe oră. În contact cu straturile înalte ale atmosferei meteoritul suferă o frecare violentă cu aerul, ceea ce îl încetineşte considerabil. În general, frecarea meteoritului cu atmosfera este suficientă pentru ca acesta să dispară în întregime. Dar uneori, când este mai mare sau are o compoziţie mai dură a materiei, meteoritul, sau o parte din el, ajunge pe Pământ. Când meteoritul atinge solul, în funcţie de viteza, mărimea şi compoziţia lui formează un crater cu aspect variat.

Când meteoritul este suficient de voluminos v-a avea şi o energie cinetică mare iar la contact cu solul va forma un crater numit „de explozie”; în urma impactului, de regulă, meteoritul se dezintegrează total.

Când, dimpotrivă, masa meteoritului este mai mică de câţiva kilometri sau zeci de kilometrii, viteza de impact va fi mai mică iar craterul se va numi „de impact” şi, de regulă, meteoritul va rămâne, aproape intact, înfipt în centrul craterului format.

Ursul polar

Anca Chiurtu VII B 

Ursul polar trăieşte în ţinuturile arctice. Este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până la 300-600 kg la masculi şi 150-300 kg la femele. Lungimea sa poate fi de până la 2,5 m la masculii şi de până 2 m lungime la femele iar înălţimea de 1,6 m. Ursul polar este un excelent înotător. Blana sa este de culoare albă, dar poate fi gălbuie sau gri în timpul verii. Firele de păr sunt incolore şi goale la interior, conducând astfel razele călduroase ale soarelui până la pielea neagră a ursului, unde sunt absorbite. Sub piele are un strat de grăsime care îl ajută să se protejeze împotriva frigului aspru al nordului. Capul poate ajunge la peste 40 cm lungime, cu circumferinţa de aproximativ 30 cm. Botul are buze extensibile, adică nu sunt ataşate de gingii, şi cu ele poate culege fructe mici iar pe unele le pot coji. Dinţii sunt mai mici decât la celelalte specii de urs dar mai ascuţiţi. Are un miros bine dezvoltat care îi permite să simtă prada şi de la 30 km depărtare. Urechile ursului alb sunt mici însă are auzul foarte fin. Ursul îşi foloseşte labele pentru înot, acestea fiind mari şi membranate. Ghearele sunt neretractabile. Pe tălpi are păr, ceea ce îi asigură o bună stabilitate pe gheaţă. Pe uscat nu aleargă atât de repede precum alte specii de urs. În apă poate atinge o viteză de 10 km pe oră iar scufundat poate să stea până la cinci minute. Ursul polar se deplasează călcând precum oamenii, atingând solul cu călcâiele dar şi cu talpa. De asemenea, poate sta în poziţie bipedă, ceea ce îl avantajează atunci când trebuie să observe pericolele, să caute hrana sau să lupte. Ursul polar este aproape exclusiv carnivor, preferând focile. Planul său de atac este unul excelent: se aşează lângă o copcă aşteptând ca focile să iasă şi apoi le omoară cu lovituri puternice de gheare. Primăvara este anotimpul când urşii polari îşi caută perechea. Perioada de împerechere ţine din luna martie până în luna iunie. Gestaţia durează 195-265 de zile iar femele începe construcţia adăpostului pentru pui din luna octombrie. Pentru aceasta, sapă în zăpadă şi gheaţă un bârlog format dintr-un tunel lung de câţiva metrii continuat cu o peşteră adâncă de aproximativ doi metri. Ieşirea din bârlog este spre sud pentru a nu fi astupată de zăpada purtată de viscolele nordice. Femelele nasc în medie doi pui care cântăresc aproximativ 600 de grame fiecare. Puii stau cu mama doi sau trei ani şi ajung la maturitate la cinci-şase ani.

Redacţia Nr.3

Redactor şef:
Daniela Ciocioi

Redactori:
Alexandra Foleanu
Alexandra Popescu
Alina Georgiana Ciocan
Anca Chiurtu
Andrei Vânătoru
Cătălin Gheorghiţă
Emanuel Marian Ciocan
Gabriel Blaga
Ionela Preda
Leonard Stănescu
Mihaela Vâlceanu
Oana Năstasie
Rahela Dinculescu
Simona Gheorghiţă
Ştefania Ciobârcă

Ursuleţul Koala

Andrei Vânătoru VII B

Numit şi „ursul australian”, Phascolarctes Cinereus este o specie arboricolă de mamifer care prezintă adaptări speciale la acest mod de viaţă. Deşi tot timpul este numit „urs”, koala nu aparţine speciei urşilor ci familiei marsupialelor, semănând foarte mult cu un alt mamifer australian, wombatul.

Numele său provine din limba aborigenilor australieni, unde „koala” înseamnă „fără băutură”. Observaţia străveche a aborigenilor s-a dovedit foarte adevărată căci astăzi se cunoaşte faptul că datorită hranei sale bogate în apă koala nu este nevoit să coboare din copaci pentru a se hidrata.

Australian Encyclopaedia prezintă o imagine fascinantă a acestei captivante şi simpatice creaturi: "Koala are corpul robust, blană deasă şi mătăsoasă de culoare gri-cafenie pe spate şi albă-gălbuie pe piept, urechi rotunde şi mari acoperite cu blană şi un bot mare, dur ca pielea, asemănător unei trompe. Este un bun căţărător, dar pe sol se mişcă stângaci".

Koala este un animal de talie mică, 60-90 cm înălţime şi o greutate de aproximativ 15 kg, care se hrăneşte cu frunzele foarte suculente ale unei specii de eucalipt, Eucalyptus Globulosus. Aceste frunze sunt otrăvitoare pentru alte animale dar koala au un organ special pentru digerarea lor care se numeşte cecum şi conţine bacterii care ajută la digerarea frunzelor de eucalipt.

Koala este un animal nocturn, doarme în timpul zilei şi stă treaz pe timpul nopţii. Somnul său  poate dura şi 18 ore.

Urşii koala trăiesc în grupuri şi sunt foarte apropiaţi de semenii lor. Este interesant de observat că ţin foarte mult la teritoriul lor. Fiecare urs koala are un copac preferat pe care şi-l marchează pentru a-l feri de ceilalţi.

Ursuleţii koala îşi petrec o mare parte din timp comunicând. Ei rag şi, uneori, sunetele lor seamănă cu un sforăit. Mamele şi puii comunică prin producerea unor zgomote care uneori seamănă cu un ţipăt sau plâns de copil, sunet care este un semnal de avertizare sau de primejdie.

În privinţa reproducerii, se ştie că după perioada de împerechere care are loc în lunile septembrie-martie, gestaţia durează 35 de zile. Femela de koala naşte un pui cam de mărimea unui bob de mazăre pe care îl aşează în marsupiu. Aici puiul se hrăneşte bând laptele care se scurge continuu pe partea interioară a marsupiului. Puiul va părăsi marsupiul abia după vârsta de şase-şapte luni. Primii „paşi” îi face tot pe corpul mamei.

Împerecherea urşilor koala are loc de la vârsta de trei-patru ani şi se produce o singură dată pe an. Pe durata vieţii o ursoaică aduce pe lume doar cinci-şase pui koala.

Rechinii

Leonard Stănescu VII B 

Astăzi, în apele mărilor şi oceanelor există aproximativ 350 de specii de rechini. Rechinii sunt prădători străvechi care au apărut acum 420-450 de milioane de ani iar de atunci nu s-au schimbat prea mult. Toţi rechii sunt prădători, adică se hrănesc cu alte animale, de la animale de plancton până la scoici, crabi, broaşte ţestoase, delfini etc.
Rechinii fac parte din subclasa peştilor. Ei se deosebesc de restul speciilor de peşti prin scheletul lor cartilaginos. În general, rechinii au culoarea gri iar pielea lor este acoperită cu un strat de solzi mici care se deosebesc de cei ai peştilor obişnuiţi prin faptul că nu se dezvoltă odată cu maturizarea acestora. Faţă de alţi peşti, rechinii au coada şi înotătoarele solide, coada fiind şi asimetrică.
Multe specii de rechini au dinţi foarte ascuţiţi care sunt fixaţi în fibre membranoase; de aceea dinţii rămân, de multe ori, în carnea prăzii. Însă dinţii pierduţi sunt imediat înlocuiţi de alţii noi.
Respiraţia se face prin branhii situate în spatele capului. Rechinii au un simţ al mirosului foarte dezvoltat fiind capabili să detecteze în apă mici cantităţi de sânge, orientându-se astfel după pradă. Sunt sensibili la sunete de frecvenţă joasă şi au o bună direcţionare auditivă. Organele situate lateral şi pe bot dau posibilitatea rechinilor să perceapă stimulii electrici produşi de contracţiile prăzii.
Această combinaţie de simţuri ascuţite a dus la excepţionalul succes al rechinilor.

Comunităţi etnice din România

Gabriel Blaga VII B 

În ţara noastră, alături de români trăiesc diferite comunităţi etnice, cu tradiţii culturale, lingvistice şi religioase specifice fiecărui grup. Ele îmbogăţesc diversitatea noastră culturală şi arată deschiderea şi buna înţelegere ce au caracterizat dintotdeauna poporul român. 

Deşi se poate spune că aceste etnii sunt răspândite pe întreg teritoriul ţării, regiunile cu cea mai mare diversitate etnică din România sunt: Transilvania, Banat, Bucovina şi Dobrogea. În alte zone, precum Oltenia şi Moldova, diversitatea etnică este mai redusă. 

Dacă la recensământul din anul 1930 populaţia României era de aproximativ 18 milioane de locuitori, dintre care românii reprezentau 73% din populaţie după limba maternă şi 71,9% după etnie, la recensământul din 1992, la o populaţie de aproximativ 22 de milioane de locuitori, minorităţile reprezentau numai aproximativ 12% din populaţie (în 1930 reprezentau aproximativ 27%). La recensământul din 2002 etniile reprezentau 10,5% din populaţia României. 

Exceptând perioada celui de Al Doilea Război Mondial şi pe aceea a regimului comunist, minorităţile etnice din România s-au bucurat întotdeauna de drepturi şi libertăţi care le-au permis să-şi conserve şi să-şi promoveze specificul lor etnic şi cultural. 

Grupurile etnice care au în componenţa lor mai mult de 1.000 de persoane:

Sărbători româneşti

Alexandra Foleanu VII A

Tradiţiile şi obiceiurile româneşti sunt diferite de la sărbătoare la sărbătoare şi de la anotimp la anotimp. Unele dintre aceste obiceiuri sunt foarte vechi, atât de vechi încât se pierd în negura vremurilor. Altele sunt mai „noi”, multe dintre ele fiind legate de apariţia creştinismului pe meleagurile noastre.

Mai vechi sau mai „noi”, iată unele dintre cele mai cunoscute sărbători româneşti însoţite de câteva obiceiuri specifice Olteniei şi localităţii noastre:

1 Ianuarie –Sfântul Vasile cel Mare, Anul Nou (în termeni populari, Revelionul) este prima sărbătoare a anului.

6 Ianuarie –Boboteaza. În această zi se aduce apă sfinţită de la biserică. Tradiţia spune că bărbaţii curajoşi trebuie să facă baie într-un lac cu apă rece.

7 Ianuarie –Sfântul Ioan Botezătorul, botezul Domnului Iisus Hristos. Este cea mai mare sărbătoare a celor cu numele de „Ion”.

30 Ianuarie –Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan Gură de Aur. În termeni populari această sărbătoare reprezintă bubatul sau străfetiţele.

24 Februarie –Dragobetele. În această zi, fetele şi băieţii necăsătoriţi pleacă pe câmp pentru a căuta flori de primăvară.

1 Martie –Prima zi de sărbătoare a primăverii. În această zi băieţii dăruiesc fetelor mărţişoare.

8 Martie –Ziua (Internaţională a) Femeii.

9 Martie –În tradiţia populară este ziua celor 44 de pahare.

15 Aprilie –Sfintele Sărbători de Paşti. Se vopsesc şi se ciocnesc ouă.

23 Aprilie –Sfântul Gheorghe.

3 Iunie –În tradiţia populară reprezintă Rusaliile sau Căluşul şi se poartă pelin la brâu.

24 Iunie –Drăgaica sau Sânzienele. Tradiţia spune că în această zi nu se lucrează, se culeg flori de câmp din care se fac coroniţe care se poartă pe cap. Este şi ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

29 Iunie –Se împart mere. Ziua Sfinţilor Petru şi Pavel.

20 Iulie –Sfântul Ilie, aducătorul de ploi.

15 August –Sfânta Marie Mare sau Adormirea maicii Domnului.

8 Septembrie –Sfânta Marie Mică sau Naşterea Maicii Domnului.

14 Octombrie –Vinerea Mare, începutul praznicului căsătoriei. Sfânta Paraschiva.

8 Noiembrie –Sfinţii Mihail şi Gavril.

30 Noiembrie –Sfântul Andrei, apostolul românilor.

6 Decembrie –Sfântul Nicolae vine cu cadouri la ghetuţe.

25 Decembrie –Crăciunul. Naşterea Domnului Iisus Hristos.

27 Decembrie –Sfântul Ştefan.

Ursul panda

Alexandra Maria Popescu VII B

Datorita popularităţii sale deosebite, ursul panda a devenit simbolul speciilor aflate pe cale de dispariţie; în iunie 2004 s-a estimat că mai sunt în libertate doar 1.600 de exemplare de urs panda.

Urşii panda ocupau cândva o mare parte din teritoriul Chinei de astăzi, precum şi nordul Birmaniei şi al Vietnamului., dar schimbările climatice şi creşterea populaţiei umane le-au restrâns foarte mult acest areal, micşorându-le habitatul. În prezent, ultimii urşi de bambus mai trăiesc în şase zone din sud-vestul Chinei. Unele părţi din aceste regiuni muntoase şi izolate una de alta sunt rezervaţii naturale, dar aproape jumătate din populaţia de panda trăieşte în afara zonelor protejate. Panda preferă zonele montane cu un climat blând, subtropical însă pot fi întâlniţi şi la altitudini de până la 4.000 de metri. Le plac zonele liniştite şi ramurile arborilor înalţi, folosite  în mod deosebit pentru dormit.

Numele de „urs de bambus” l-a căpătat datorita regimului său alimentar aproape exclusivist, hrana lor de baza fiind mugurii şi frunzele de bambus din care consumă până la 30 de kilograme pe zi, pierzând cam 16 ore pe zi pentru a se hrăni. Dar urşii de bambus se hrănesc şi cu mamifere de mici dimensiuni deşi ele sunt foarte greu de prins, mai ales că panda este un mamifer cu mişcări destul de greoaie.

Urşii panda sunt foarte uşor de recunoscut: au faţa rotundă şi blana albă, dar cu  membrele şi umerii de culoare neagră, urechile negre şi blana din jurul ochilor tot neagră. Femelele cântăresc în jur de 80 de kilograme iar masculii 85-125 de kilograme şi ating o înălţime de 180 cm.

La fel ca majoritatea urşilor şi panda sunt foarte sociabili, doar femelele care au pui mici reprezintă o excepţie. Panda îşi marchează teritoriul prin decojirea copacilor. Uneori aceştia comunică prin diferite tonalităţi sonore specifice speciei lor.

Femelele panda devin capabile de reproducere după trei sau patru ani de viaţă. O dată la doi sau trei ani femela naşte unul sau două pui însă, de obicei, doar unul supravieţuieşte. Perioada de gestaţie este cuprinsă între trei şi şase luni. Când se nasc, puii sunt foarte mici în comparaţie cu mama. Au mărimea unor hamsteri şi cântăresc doar 75-150 de grame, având nevoie permanentă de căldura şi îngrijirea mamei. Micuţii devin independenţi la vârsta de 18 luni. Urşii panda au un ritm de reproducere foarte scăzut, mulţi urşi tineri murind din motive încă necunoscute.