Apusul pe mare

Daniela Ciocioi VIII A

Marea mi-a dat întotdeauna un sentiment profund de libertate şi nostalgia necuprinsului. Dar mai ales mi-a dăruit apusul, care m-a fermecat cu frumuseţea lui. Împrejurimile devin întunecate şi miile de culori ale soarelui curg încet în întuneric.

Acest apus a rămas pentru totdeauna în inima mea. L-am admirat pe insula unde locuia prietenul meu.

De pe ţărmul pietros, farul părea răsărit din ruinele unei cetăţi fantastice. Talazurile se spărgeau la mal ca nişte vise rebele. Soarele se stingea cu fiecare secundă, intra în marea plină de mister. Făcea loc lunii şi stelelor. Vântul începea să adie, se simţea răcoarea nopţii, foşnetul frunzelor şi al florilor din grădiniţa prietenului meu mă înfiora atunci. Încă o zi se stingea încet.

Redacţia Nr.4

Redactor şef:
Alexandru Bubulan

Redactori:
Alexandra Stancu
Daniela Ciocioi
Florentina Marin
Gabriel Blaga
Loredana Mihalache
Luciana Dumitrescu
Simona Gheorghiţă
Ştefania Ciobârcă

Iepuraşul de Paşte

Loredana Mihalache VI B

Desen realizat în acuarelă.

Apus de soare

Alexandru Budulan VI B

Desen realizat în pastel gras.

Chitara

Ştefania Ciobârcă VIII A

Chitara este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea joacă un rol important în numeroase genuri muzicale: blues, country, folk, flamenco, jazz, rock şi pop.

Apariţia chitarei ţine de epoca Renaşterii. Instrumentele construite atunci făceau parte din familia harpei. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Ch.).

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat forma şi proporţiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătăţită, un ton deosebit de plăcut şi, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit standard şi de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.

În anii 1920 s-a construit prima chitară jazz.

Chitara electrică a luat naştere la inventarea primelor doze electromagnetice la sfârşitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936.

Cum în ultimii ani chitarele au fost cele mai căutate instrumente de către adolescenţi, ne-am gândit că viitorii cumpărători ar trebui să parcurgă următoarele etape când intră într-un magazin cu astfel de produse:

▪ Verifică dacă grosimea gâtului este confortabilă pentru mâna ta.

▪ Verifică sunetul chitarei. Nu felul în care arată o chitară este important ci modul în care sună. Este foarte important acest aspect, pentru că sunetul va fi cel care te va inspira.

▪ Verifică dacă prăguşul şi cordarul sunt lipite bine şi dacă funcţionează bine cheile de acordaj. Atenţie la cheiţe, să nu fie ruginite.

▪ Verifică planeitatea grifului. În mod normal, griful unei chitare, în momentul în care are corzile puse şi acordate, trebuie să aibă o foarte fină curbură, de multe ori insesizabilă.

▪ În acelaşi timp cu verificarea planeităţii, vezi dacă nu cumva unele taste sunt mai ridicate. Este foarte important ca toate să fie la aceeaşi înălţime, deoarece dacă sunt diferenţe de înălţime în unele locuri, oricât de bine apeşi coarda pe o tastă, îţi vă bâzâi sau, mai rău, nu-ţi va vibra deloc.

▪ Şi dacă tot suntem la capitolul taste, verifică cu degetul arătător fiecare laterală a gâtului, pentru a simţi eventuale taste ieşite în afară, care te-ar putea răni.

Dacă parcurgi paşii de mai sus, vei fi sigur de calitatea noii tale achiziţii şi în acelaşi timp vei scuti şi eventuale drumuri la magazinul de instrumente muzicale, pentru a schimba chitara.

Peisaj rustic

Alexandru Budulan VI B

 Desen realizat în pastel gras.

Moş Crăciun

Alexandru Budulan VI B

Desen realizat în MicroSoft Paint.

Rezistenţa anticomunistă în România

Gabriel Blaga VII B

Deşi ideile socialiste au pătruns în Principatele Române cu deosebire după revoluţia din 1848[1], primul partid socialist s-a înfiinţat pe teritoriul ţării noastre la 31 martie 1893, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.), care avea un program inspirat de socialiştii germani. Acest partid se desfiinţează în 1899 iar cluburile muncitoreşti pe care le înfiinţase în diverse localităţii din ţară se desfiinţează şi ele, cu excepţia clubului din Bucureşti.[2]

La iniţiativa unor personalităţi din acest club bucureştean, ia fiinţă la 31 ianuarie 1910 Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.), cu orientare tot occidentală. În decembrie 1918, când are loc şi Marea Unire[3], acest partid îşi schimbă denumirea în Partidul Socialist. Totodată, din partid se desprind mai multe facţiuni şi grupuri disidente. La congresul din 7 mai 1927, în urma fuziunii cu mai multe mişcări socialiste din ţară, partidul capătă titulatura de Partidul Social Democrat (P.S.D.). În perioada interbelică, acest partid este implicat activ în viaţa politică românească, dorindu-şi să ajungă la putere. După Al Doilea Război Mondial şi instaurarea de către sovietici a guvernului condus de Petru Groza, conducerea de atunci a partidului refuză colaborarea cu comuniştii iar P.S.D. este pe cale să se desfiinţeze. În decembrie 1945 congresul partidului hotărăşte, totuşi, fuziunea cu Partidul Comunist Român (de inspiraţie sovietică) iar Partidul Socialist Democrat dispare, noua formaţiune politică numindu-se Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). Cu toate acestea, o ramură desprinsă din P.S.D., care nu dorise fuziunea cu P.C.R., înfiinţează în 1946 Partidul Social Democrat Independent (P.S.D.I.).[4]

Partidul Comunist Român (P.C.R.) a fost un mic partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolşevice, de extremă stânga, din Partidul Socialist din România. În perioada interbelică, P.C.R. a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată U.R.S.S.[5], care a susţinut ideologic revoluţia comunistă, s-a împotrivit constant includerii în statul român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Cadrilaterului şi a susţinut Pactul Ribbentrop-Molotov (care se pronunţa, în protocolul adiţional secret, în favoarea cedării de teritorii româneşti către Uniunea Sovietică). Datorită activităţii sale antinaţionale, până la sfârşitul anilor 1930 majoritatea membrilor Partidului Comunist fuseseră arestaţi sau se refugiaseră în U.R.S.S.[6]

Partidul Comunist şi-a început ascensiunea la putere în România după 23 august 1944[7]. Cu sprijinul trupelor sovietice, P.C.R. şi-a eliminat treptat adversarii iar după abdicarea forţată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română[8]. Între anii 1947 şi 1989, P.C.R. a fost singurul partid politic oficial din România, toate celelalte fiind desfiinţate.[9]

Popoarele ţărilor intrate în sfera de influenţă a U.R.S.S. după Al Doilea Război Mondial au opus continuu o rezistenţă comunismului adus de sovietici. Această opoziţie a apărut deoarece sistemul comunist sovietic era străin de fiinţa popoare asuprite şi el nu însemna, în fapt, decât ocupaţia acestor ţări de către U.R.S.S. şi pierderea fiinţei lor naţionale. Dintre toate aceste ţări, în România a existat cea mai amplă, cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă. De aceea, represiunea comunistă din România a fost extrem de dură.

Rezistenţa armată a românilor sau mişcarea de partizani a luptătorilor din munţi a fost doar vârful de lance al opoziţiei poporului nostru la impunerea regimului comunist. Pe teritoriul ţării noastre, au existat mai multe organizaţii paramilitare pregătite de luptă, care au aşteptat o intervenţie occidentală eliberatoare[10], au existat organizaţii neînarmate, grupuri de sabotaj economic şi grupuri care au cules informaţii. De asemenea, a existat o puternică opoziţie a ţărănimii române la colectivizarea agriculturii. Totul pentru a împiedica cât mai mult instaurarea comunismului.

Rezistenţa anticomunistă a început în Bucovina în martie 1944, când trupele sovietice au intrat pe teritoriul patriei noastre. Acţiunea de rezistenţă a fost organizată de Armata Română prin ofiţeri precum au fost Vasile Motrescu, Constantin Cenuşă, Vladimir Macoveiciuc sau Gavril Vatamaniuc şi a continuat până în 1962. Din Bucovina, rezistenţa armată s-a extins apoi în toţi munţii României.[11]

După 1946[12] s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori din Armata Română precum generalii Dumitru Coroamă, Vasile Mitrea, Ion Carlaonţ, amiralul Horea Măcelariu sau colonelul Gheorghe Arsenescu. În 1947 s-a iniţiat o înţelegere între toate forţele anticomuniste, dintre care făceau parte Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Liberal, grupurile de rezistenţă din Armata Română, organizaţiile studenţeşti şi alte grupări, formându-se un Comandament unic al Rezistenţei româneşti, care se opunea comunismului. Astfel, în toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona împreună. Totodată, a fost anunţau Comitetul Naţional Român de la Paris[13], condus de generalul Nicolae Rădescu, despre această stare de fapt iar acesta a anunţat guvernele apusene despre ceea ce se întâmpla în România, pentru ca eventuala intervenţie a acestora să poată fi coordonată cu acţiunile din ţară. Însă, din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, regimul comunist din România a fost informat de ceea ce s-a realizat şi în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul unic al Rezistenţei a fost desfiinţat. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări” care s-a finalizat cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi.[14]

În mai 1948 s-au făcut arestări masive în rândul oamenilor politici, studenţilor, elevilor, militarilor şi muncitorilor cu scopul de a preveni orice rezistenţă. A rămas doar un număr foarte mic de nearestaţi. Dintre aceşti puţin rămaşi s-a format rezistenţa armată din România. Dar fără un comandament unic pe ţară care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele rezistenţei nu au putut fi de amploare. Un astfel de grup de luptători a fost cel de la Sâmbăta de Sus (Braşov), din Făgăraş, din care făceau parte Gheorghe Pele şi scriitorul Constantin Gane, grup care s-a mutat mai apoi la Arnota (Vâlcea).

Numărul exact al grupurilor de rezistenţă nu se cunoaşte. În arhivele securităţii sunt doar tabele parţiale şi incomplete care diferă de la un an la altul. Într-un raport al Securităţi se vorbeşte de aproximativ 1.300 de astfel de grupuri, dintre care amintim:[15]

• în Banat: colonel Ion Uţa, Spiru Blănaru, comandor Domăşneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru Ambrus, Ion Tănase, Dumitru (Sfârlogea) Isfănuţ, Vernicescu, Nicolar, Doran, Liviu Vuc;
• în Apuseni: doctor Capota, Teodor Şuşman, colonel Dabija-Macavei, Ştefan Popă, Sandu Maxim, fraţii Spaniol;
• în Hunedoara: Lazăr Caragea, Petru Vitan;
• în Rodna: Leonida Bodiu (organizaţia „Crucea şi Spadă”);
• în Vâlcea: Gheorghe Pele, Şerban Secu, Jijie;
• în Craiova: general Ion Carlaonţ, Marin Dumitrescu;
• în Gorj: căpitan Brâncuşi;
• în Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Puiu Gogu, Nicolae Cilacu, Niculae Trocan, grupul „Haiducii Dobrogei”;
• în Crişul Alb: Gligor Cantemir, Ion Luluşa, Adrian Mihu;
• în Maramureş: Popşa, Ilie Zubaşcu, grupul de preoţi greco-catolici;
• în Vrancea: fraţii Paragină, Victor Lupşa;
• în Bârlad: Dan Constantin;
• în Bacău: Vasile Corduneanu;
• în Cluj: Gheorghe Paşca, Alexandru Podea, Cornel Deac, Oniga;
• în Suceava: Silvestru Hazmei;
• în sudul Munţilor Făgăraş: colonel Gheorghe Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu, Apostol;
• în nordul Munţilor Făgăraş: Dumitru (Ion, Ionel), Faină, Ion Cândea, „Grupul Carpatin Făgărăşan”.

Toate aceste grupuri de luptători nu ar fi putut exista fără sprijinul locuitorilor din zonele în care activau. Este foarte cunoscut cazul grupului de rezistenţă „Haiducii Muscelului” (din judeţul Muscel, astăzi Argeş), condus de colonelul Gheorghe Arsenescu şi locotenentul Toma Arnăuţoiu şi sprijinit de locuitorii din Nucşoara. Reţeaua de sprijin formată din localnici avea rolul de a furniza alimente, îmbrăcăminte, arme şi muniţie. Din acest grup de rezistenţă, format din şaisprezece membrii, făceau parte şi patru femei. Însă un număr mult mai mare erau componente ale reţelei de sprijin, cea mai cunoscută dintre ele fiind Elisabeta Rizea, devenită simbol al rezistenţei ţăranului român în faţa comunismului.

Pentru o imagine mai completă a sacrificiului şi eroismului acestor oameni care au format grupul de rezistenţă de la Nucşoara, lecturaţi şi paginile de internet:

• www.eroinenucsoara.ro
• www.elisabetarizea.ro
• www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/haiducii-muscelului-miscarea-rezistenta-colonelului-gheorghe-arsenescu

De asemenea, consultaţi internetul pentru alte informaţii despre Rezistenţa Anticomunistă din România.

---

[1] Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Revoluţia Română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea imperiului habsburgic (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova şi Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman.

[2] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Social_Democrat_Rom%C3%A2n_%28istoric%29.

[3] Ultimele teritorii româneşti se unesc cu patria mamă: la 9 Aprilie 1918, Basarabia şi la 1 Decembrie 1918, Transilvania.

[4] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Social_Democrat_Rom%C3%A2n_%28istoric%29.

[5] Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

[6] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.

[7] La 23 August 1944 regele Mihai I a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul de atunci al României şi Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

[8] A existat între 30 decembrie 1947 (abdicarea regelui Mihai I) şi 21 august 1965 (înfiinţarea Republicii Socialiste România).

[9] Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n.

[10] Imediat după război, S.U.A. şi puterile vest-europene aveau planuri de intervenţie în România, la care, ulterior, au renunţat. În perioada comunistă, românii au trăit mereu cu speranţa că „vin americanii”. Jocul marilor puteri a decis ca România să fie 90% sub autoritate rusească şi doar 10% sub autoritate occidentală.

[11] Vezi http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista.

[12] La 19 Noiembrie 1946, în condiţiile prezenţei trupelor sovietice de ocupaţie, au loc alegeri în România. În urma fraudelor masive, Partidul Comunist Român şi aliaţii săi preiau puterea prin instalarea guvernului condus de Petru Groza. Este înlăturată monarhia constituţională şi instaurat regimul comunist în România.

[13] Comitetul Naţional de Coordonare Românească [ulterior numit Comitetul Naţional Român (C.N.R.)] a fost un organism care avea scopul de a apăra interesele democratice române în occident în perioada în care Partidul Comunist Român era la putere în România. Comitetul a fost organizat la Washington, sub patronajul Regelui Mihai I, de către generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru constituţional al României. Prezentat uneori ca un guvern român în exil, Comitetul nu a avut de fapt niciodată acest statut şi nici nu a fost recunoscut ca atare de vreun stat.

[14] Vezi http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista.

[15] Vezi http://www.miscarea.net/rezistenta-gavrila-materiale-comparate3.htm.

Lagărele comuniste din România

Gabriel Blaga VII B

Începând cu luna martie a anului 1945, Partidul Comunist Român (P.C.R.) din Republica Populară Română[1] a declanşat o teroare foarte bine organizată împotriva opozanţilor săi politici, sursa de inspiraţie fiindu-i modelul gulagului[2] sovietic[3]. Cu ajutorul sistemului temniţelor şi al lagărelor şi coloniilor de muncă forţată, Partidul Comunist a urmărit distrugerea clasei politice româneşti interbelice, eliminarea elitei intelectuale a României, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi şi greco-catolici care se opuneau comunismului şi, în general, represiunea împotriva tuturor acelor persoane care s-au împotrivit instaurării aşa-numitei „democraţii populare”, impuse de regimul comunist după Al Doilea Război Mondial.

În anii comunismului, în România au existat patruzeci şi patru de penitenciare principale şi şaptezeci şi două de lagăre de muncă forţată destinate special deţinuţilor politici, opozanţi ai sistemului. Acestea erau răspândite pe întreg teritoriul ţării, dar cu precădere se găseau în sudul acesteia. Majoritatea deţinuţilor politici au trecut prin cel puţin două dintre lagărele sau închisorile comuniste destinate lor. Aceste instituţii ale statului român se aflau tot sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi pot fi clasificate în următoarele categorii:

• penitenciare ale reeducării (caracterizate prin aplicarea modelelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă) existau la: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsulă etc.;
• închisori de exterminare a elitei politice şi intelectuale existau la: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti etc.;
• lagăre de muncă existau la: Canalul Dunăre - Marea Neagră (Peninsulă, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei etc.;
• închisori de tiraj şi tranzit existau la: Jilava, Văcăreşti etc.;
• închisori de anchetă existau la: Rahova, Malmaison, Uranus etc.;
• închisori pentru femei existau la: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni etc.;
• penitenciare pentru minori existau la: Târgşor, Mărgineni, Cluj etc.;
• penitenciare spital existau la: Târgu Ocna, Văcăreşti etc.

Abuzurile asupra persoanelor şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic aplicate deţinuţilor din aceste penitenciare ale deţinuţilor politici. Dintre aceste pedepse amintim doar câteva:

• diferite metode de tortură –spre exemplu, în lagărul de la Valea Neagră condamnaţii erau obligaţi să stea înghesuiţi câte doi într-o cutie fără acoperiş o noapte întreagă;
• munca forţată –condiţiile de muncă din lagărele şi coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure şi mai greu de imaginat pentru noi. Deţinuţii erau puşi să muncească până la epuizare fizică şi psihică în condiţiile în care normele zilnice de muncă erau totdeauna mărite de la o zi la alta iar hrana pe care o primeau era un fel de terci, lipsit de orice valoare nutritivă. Cu toate aceste condiţii vitrege impuse, neîndeplinirea normei de muncă atrăgea pedepsirea „leneşului” prin bătaie, atârnarea cu capul în jos sau aruncarea la carceră;
• izolarea –izolatoarele din închisori au fost numite diferit de către deţinuţii care au trecut prin ele: „zarcă” se numea cel de la penitenciarul Aiud, „neagră” cele din Sighet şi Jilava, „cazincă” cel din Suceava etc. Condamnaţii din secţiile speciale au executat chiar pedepse într-o izolare totală, în condiţii de mizerie şi înfometare extreme, greu suportabile de către orice persoană;
• cazarea –un fenomen caracteristic penitenciarelor româneşti a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulţi ani de detenţie, condamnaţii politici au dormit pe jos, pe rogojini sau în celule neîncălzite pe toată perioada detenţiei şi indiferent de anotimp. Spre exemplu, unii nu aveau nici măcar dreptul la pernă şi aşternut;
• alimentaţia şi asistenţa medicală –în general, alimentaţia era aceeaşi în întregul sistem penitenciar, cu deosebirea că la secţiile pentru deţinuţi politici aceasta era foarte puţină şi de foarte proastă calitate, insuficientă supravieţuirii. În privinţa asistenţei medicale, aceasta era de cele mai multe ori absentă. Unora dintre deţinuţi le era interzis chiar dreptul la asistenţă medicală. În unele cazuri, pentru a se obţine o asistenţă medicală mai bună a fost nevoie ca deţinuţii să recurgă la greva foamei. În astfel de cazuri, fiind suspectaţi că urmăresc obţinerea unor avantaje prin greva foamei, deţinuţii au fost lăsaţi în cea mai cruntă mizerie, alături de tineta cu fecale, săptămâni întregi. Dimpotrivă, dacă erau suspectaţi că vor să îşi ia cu adevărat viaţa, deţinuţii erau alimentaţi artificial şi abuziv, împotriva voinţei lor.

La începutul anilor 1950, în aceste lagăre comuniste lucrau aproximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Însă o cifră exactă a populaţiei din temniţele comuniste, pe toată perioada existenţei lor, nu se cunoaşte. S-au identificat în arhiva fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor un număr de aproximativ 90.000 de fişe de foşti deţinuţi politici, încarceraţi în perioada 1945-1989, însă numărul real al victimelor comunismului este mult mai mare, având în vedere că mulţi deţinuţi politici au fost încarceraţi fără proces iar actele lor de detenţie nu au fost întocmite. Trebuie ţinut cont şi de faptul că regimul comunist a încercat mereu să ascundă dimensiunea reală a acestei represiuni.

Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, înfiinţată după evenimentele din decembrie 1989, a ajuns la concluzia că în jur de 600.000 de persoane au fost condamnate pe criterii politice în perioada 1945-1989, iar în total se poate estima că cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la aproximativ două milioane de persoane.

---

[1] Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituţii care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.

[2] „Gulag” este o prescurtare a numelui „Administraţiei Generale a Lagărelor de muncă” din fosta U.R.S.S. În limba rusă, grafia originală a numelui este „Glavnoe upravlenie ispravitelno-trudovîh lagherei”. Instituţia a fost o ramură a poliţiei interne (miliţia) şi a serviciilor de securitate sovietice care controlau sistemul penal al lagărelor de muncă forţată şi a închisorilor şi lagărelor de detenţie şi de tranzit asociate. Deşi grafia originală rusească foloseşte numele de „Gulag” numai la singular, acesta nu a denumit niciodată un singur lagăr ci totalitatea acestora din subordinea instituţiei.

[3] Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) a existat din 1922 până în 1991. Formarea sa a fost punctul culminant al Revoluţiei ruse din 1917, cea care l-a îndepărtat de la putere pe ţarul Nicolae al II-lea. U.R.S.S. era constituită din mai multe Republici Sovietice Socialiste (R.S.S. -uri). Numărul acestora a variat de-a lungul timpului; la data dezmembrării, U.R.S.S. număra cincisprezece republici componente. Un soviet a fost, la origine, un consiliu local al muncitorilor în ultimele zile ale Imperiului Ţarist. Aceste consilii şi termenul prin care erau numite au fost adoptate de bolşevici care le-au văzut ca pe unitatea de organizare de bază a societăţii.

Coordonatori Nr.4 şi Nr.4 bis

Coordonatori Nr.4 (Revista pentru elevi)
Prof. Constantin Sandulian
Prof. Petrică Vasile

Coordonatori Nr.4 bis (Revista pentru profesori)
Prof. Constantin Sandulian
Prof. Petrică Vasile

Coperta Nr.4

Rebus de fizică

Prof. Paul Enache

Orizontal                                                                                                                                                                                                            

1. Mărime fizică -măsură a interacţiunii;
2. Se măsoară în metri pe secundă;
3. Se măsoară în Pascali;
4. Corp aflat în mişcare;
5. Unitatea de măsură pentru distanţă (SI);
6. Corp considerat fix faţă de care se face evaluarea mişcării;
7. Unitatea de măsură a intervalului de timp (duratei).

Vertical: Ce studiază fizica?

Premiul III

Concursul Naţional de Reviste Şcolare (2013)

Premiul III -Etapa judeţeană

Zâmbete... chinezeşti!

Nepotul şi bunicul[1]

Maestrul Ai avea un nepot de vreo zece ani, poznaş şi cam nedat cu învăţătura, fapt pentru care bunicul îi trăgea adeseori câte o chelfăneală zdravănă. Cu toate acestea, băiatul nu dădea semene să se îndrepte. Tatăl său, temându-se că unicul său fiu ar putea s-o păţească rău de tot din cauza acestor chelfăneli, intervenea pe lângă maestrul Ai, în favoarea celui mic. Dar bătrânul se înfuria şi-l snopea şi mai tare pe băiat în bătăi.

Într-o zi, cu ninsoare multă şi caldă, îl prinse pe nepot jucându-se cu bulgări de zăpadă. Bunicul îl obligă să îngenuncheze în troian, scoţându-i şi haina de pe el. Văzând suferinţa fiului, tatăl îşi scoase la rându-i haina şi îngenunche alături de cel mic. Surprins, maestrul Ai întrebă:

-Fiul tău e vinovat, şi-şi merită pedeapsa. Dar de ce naiba stai şi tu acolo, lângă el, în genunchi?

-De vreme ce ţii ca fiul meu să moară de frig, răspunse calm tatăl, vreau ca şi fiul tău să moară la fel.

Maestrul Ai fu adânc impresionat de răspuns şi de atunci nu se mai atinse de cel mic.

Speranţă

Un fiu nedemn, cu copii la rândul lui, îşi trata totdeauna tatăl cu asprime. Acesta se făcea însă că nu observă, iubindu-şi din ce în ce mai mult nepotul, pe care îl purta în braţe cât era ziua de lungă.

Uimit, un vecin îl întrebă:

-Fiul tău este o odraslă nedemnă. Pentru ce-l iubeşti, atunci, atât de mult, pe fiul lui?

-Păi, explică bătrânul, vreau să-l cresc cât mai bine până s-o face mare, cu speranţa că într-o bună zi îl va învăţa minte pe tatăl său.

Fiul nătâng

Un om bogat din Suzhou avea un fiu nătâng. La vârsta de treizeci de ani, el trăia încă pe spinarea tatălui, care împlinise cincizeci de ani.

Într-o zi, ei întâlniră un astrolog, căruia îi cerură să le alcătuiască horoscoapele[2]. Astfel, astrologul proroci că tatăl va trăi optzeci de ani iar fiul şaizeci şi doi.

Auzind aceasta, fiul izbucni în plâns:

-Vai! Vai! Tatăl meu va muri la optzeci, se văită el. Oare cine o să-mi dea să mănânc în ultimii doi ani ai vieţii mele?

---

[1] Aceste povestiri cu haz au fost selectate din lucrarea „Supă de ginseng. Povestiri umoristice chineze”, apărută la Editura Pentru Turism, Bucureşti, 1990, traducători: Xu Wende, Lia-Maria Andreiţă, Ion Andreiţă.

[2] În ţările asiatice acest lucru este unul obişnuit, familiile dorind astfel să afle ce le rezervă viitorul. De menţionat că există o mare diferenţă între astrologia asiatică, cu adânci rădăcini în culturile şi religiile ţărilor din zonă, şi ceea ce se înţelege la noi prin astrologie şi horoscop.

Întâmplări de altădată!

Peste mâini, cu lopata[1]

 S-a întâmplat la Gdansk. Un paşnic cetăţean al acestui port polonez la Baltica a fost internat în spital cu fracturi la ambele braţe, cauzate de o pietricică. I-a intrat, pe drum, în pantof, a povestit el. În loc să se aplece, să se descalţe şi să o scoată din pantof, a considerat că este mai comod să o azvârle afară prin zvâcnituri repetate ale piciorului. S-a prins cu mâinile de un stâlp de beton şi a început să-şi agite straşnic piciorul. Zărindu-l zvârcolindu-se, doi trecători şi-au închipuit că au de-a face cu un caz de electrocutare. Şi, cum unul avea o lopată pe umăr, a luat-o şi a aplicat, rapid şi viguros, câte o lovitură „salvatoare” peste fiecare braţ al cetăţeanului, „deconectându-l”, astfel, de presupusa sursă de curent.

Radiografiile de la spital au vădit -după cum a notat cu simţul umorului, medicul de gardă în nota constatativă- mai mult decât bunăvoinţă din partea celor cu lopata.

 

Un cal este un cal

Poate poliţia amenda un călăreţ care circulă noaptea, fără a avea lumină de avertizare atârnată de patruped, pe străzile oraşului? Această întrebare s-a ridicat în faţa unui judecător din Pittsburg (Pennsylvania). Ron Nestor, de 34 de ani, călărind în stare de ebrietate prin urbea natală, a „ciocnit” un camion, „ambele vehicule suferind -conform procesului verbal întocmit- însemnate avarii”. Apărătorul omului din şa, Irving Bloom, s-a declarat optimist în ceea ce priveşte posibilitatea clientului său de a câştiga procesul intentat. „Un cal este totuşi un cal, nu un vehicul”, afirmă el, întemeindu-şi pledoaria pe un precedent: într-un caz asemănător, petrecut în urmă cu trei ani, Tribunalul suprem din statul federal american Utah a hotărât că vina nu poate fi decât a vehiculului.

 

Şi computerele au scăpări

Unui cetăţean din regiunea centrală a Franţei nu i-a venit a-şi crede ochilor citind ordinul de chemare la îndeplinirea serviciului militar, găsit, într-una dintre zile, în cutia poştală. Pentru că recrut fusese mai demult iar pentru o eventuală concentrare i se părea a fi pre târziu. Tocmai sărbătorise a 91-a aniversare. O mică greşeală a computerului, i s-a răspuns, fiind adăugate scuzele de rigoare pentru punerea, zadarnică, pe drumuri. Ziarele care inserează întâmplarea, o însoţesc şi de un comentariu. Ori fi având, ele, şi computerele scăpări, dar în domeniul militar, oricât de mici ar fi acestea, declanşează în opinia publică alarme foarte mari asupra riscului unei erori în urma căreia n-ar mai rămâne nici cine şi nici cui să se ceară scuze.

---

[1] Aceste întâmplări adevărate au fost culese din almanahul „Lumea ‘90”, apărut în 1990 editat de revista „Lumea”, Bucureşti.