Aventura unei alegeri

Prof. Cristina Sandulian

Nu-mi amintesc care a fost prima carte pe care am deschis-o sau pe care am citit-o în adevăratul sens al cuvântului, aşa că voi scrie aici despre o carte care mi-a construit modul de înţelegere a lucrurilor în anii adolescenţei, o carte care a fost la un moment dat parte din alcătuirea mea interioară. De altfel, astăzi, nu mai cred decât în astfel de cărţi; rânduri citite, pe care într-un fel sau altul le interiorizezi încât ajung să fie ale tale, nu în sensul experimentării lor ci în sensul devenirii.
Cartea de atunci –De veghe în lanul de secară– este pentru mine o lectură încă pasibilă de redescoperire. Sigur că la acea vreme m-a fascinat rebelul Holden Caulfield, un adolescent care evadează din lumea jaloanelor pentru a descoperi pe cont propriu viaţa trăită alfel, întâlnirile noi, experienţele mai putin obişnuite. Ceea ce m-a atras de la bun început a fost scriitura. Salinger descoperă pas cu pas felul de a înţelege şi de a vedea lumea al unui puşti, judecăţile sunt emise prin limbajul unui adolescent, păstrând un natural al exprimării dar mai ales unul al trăirii. Revolta împotriva sistemului de învăţământ, împotriva profesorilor şi în general a oamenilor mari, închistaţi într-un mod de gândire confortabil, sunt tot atâtea locuri comune romanelor cu şi despre adolescenţi.
Holden Caulfield are ceva mai mult, intuiţia unei trăiri pe verticală, ceea ce numesc americanii: ,,to live a life with eyes wide open”. Întrebarea care îl macină: “nu cumva ştii unde se duc raţele când îngheaţă apa? Nu cumva ştii?” nu va căpăta un raspuns decât printr-o trăire netrucată. Caulfield înţelege la acei ani ceea ce mulţi nu înţeleg decât foarte târziu -că o viaţă furată, înşelată îngheaţă devenind asfel inutilă şi ţie-trăitor al ei şi celorlalţi cu care şi despre care ai venit să înveţi. Cred că şi pentru generaţia ,,pentium” de azi lectura unui anumit capitol din De veghe poate deveni un pattern, o alcătuire prin care cineva se poate descoperi (şi spun asta în sensul liniilor din unghiul de fugă).
Derizoriul elementelor care alcătuiesc tabloul deconstruieşte misterele lumii şi ale creaţiei stabilind alcături simple. Lumea e o baltă mititică. Primăvara înoată aici un cârd fericit de raţe şi în apă trăiesc peştii. Timpul trece aşa, în ordinea obişnuită a lucrurilor, primăvara devine iarnă şi atunci raţele pleacă lăsând balta pustie. În apă rămân doar peştii care “nu se duc nicăieri. Rămân acolo unde sunt. În păcătoasa aia de baltă”. Pe Caulfield nu-l interesează peştii: ,,peştii-s peşti” –cu alte cuvinte nu-l interesează destinul omului obişnuit, dispus să rămână toată viaţa înotând în ape tulburi. Adolescentul e interesat de cei ce aleg să zboare, să-şi păsteze vii fibrele minţii, de cei ce aleg aerul. Claritatea trăirii asumate până la capăt în zbor vertical.
Horwitz, cel care este prins în capcana răspunsurilor, nu vede deosebirea dintre raţe şi peşti. Pentru omul care nu este dispus să deschidă ochii alegerea nu există şi el îşi ratează astfel libertatea, eşecul lui e total, pentru că el nu percepe decât un întreg fără formă, nu are intuiţia înălţării care ar putea să devină. Horwitz e convins că iarna e mult mai grea pentru peşti decât pentru raţe, pentru că ei rămân acolo în lacul bocnă pe care oamenii vin să patineze. Într-un anume fel personajul are dreptate, peştii nu au altă opţiune decât captivitatea, spaţiul imediat şi acela ingheţat. Dar asta li se întâmplă şi pentru că la un moment dat au refuzat să-şi transforme înotătoarele în aripi. O umbră a ceea ce ar fi putut deveni îi urmăreşte însă şi Caulfield simte regretul încătuşării, oamenii înşişi ştiu că ar fi trebuit să fie altfel: ,,Dar nu se poate să nu simtă gheaţa[...] Cine spune că n-o simt”. Conştientizează ratarea dar acceptă să trăiască în continuare cu ea: “stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi de Dumnezeu! Îngheaţă întro anumită poziţie şi rămân aşa toată iarna”. La finalul convorbirii Horwitz rămâne convins că ,,nu toţi peştii mor aşa cum vine iarna!”. Optimismul lui sec ascunde speranţa disperată că s-ar putea să fie aşa. Caulfield are simţul acut al trăirii pe care îl ascunde în sine orice adolescent deştept, orice om care este dispus să-şi retrăiasca aventura redescoperiiri din anii adolescenţei.

Mihai Eminescu

Prof. Constantin Sandulian

Din cartea poeţilor universali nu poate lipsi geniul lui Mihai Eminescu. Dacă englezii l-au dat lumii pe Shakespeare, nemţii pe Goethe, francezii pe Hugo, italienii pe Dante, ruşii pe Puşkin, românii l-au delegat pe Eminescu să ne reprezinte în literatura universală. Pentru că poeziile sale au fost traduse în şapte limbi, păstrându-şi armoniile şi sonorităţile, numele său a fost scris cu litere de aur în galeria maeştrilor sacri.

M. Eminescu s-a născut pe 11 ianuarie 1850, la Botoşani, în casa părinţilor săi, Raluca şi Gheoghe Eminovici. Era cel de-al şaptelea dintre cei zece copii ai familiei. Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti, alături de fraţii săi, în special de Ilie, pe care îl va pierde când acesta va avea 16 ani. Cu multă duioşie îşi va aduce mai târziu aminte de el, în versurile:

,,Copii eram noi doi,
Frate-meu şi cu mine,
Din coji cu nucă car cu boi făceam
Şi înhămam la el
Culbeci bătrăni cu coarne.”

Primele clase le-a facut la Ipoteşti, apoi a urmat casele III-IV la National Hauptschule din Cernăuţi –azi oraş în Ucraina, dar care atunci făcea parte din Moldova.
La Ober Gymnasium urmează cursurile până în 1863, când le întrerupe şi se întoarce la Ipoteşti.
Între 1863-1865 va ocupa funcţii mărunte ca sufleor în trupe de teatru sau copist în administraţia judeţului Botoşani. În toamna anului 1865 se întoarce la Cernăuţi unde este găzduit de profesorul său, Aron Pumnul. De numele acestuia din urmă se leagă şi publicarea primei sale poezii: “La mormântul lui Aron Pumnul”:

,,Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde încinge antică fruntea ta,
Căci din pleiada auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o dalbă stea.”

Debutul literar al lui Eminescu stă sub semnul unei mari dureri sufleteşti, şi nu de puţine ori, versul său va fi închinat durerii –atunci când a murit profesorul său drag, poetul a plâns ca un copil.
Cam în aceeaşi perioadă, adolescentul Eminovici cunoaşte prima iubire, pe care documentele literare o desemnează sub numele de Casandra, nume de domniţă. Copil întru iubire, pentru Eminescu ea se asemăna cu o floare albă de cireş ,,şi ca un înger între oameni, în calea vieţii mele ieşi”.
Poetul n-a avut şansa de a fi fericit prea mult timp, pentru că, la numai 19 ani, tânăra moare din cauza unei boli extrem de rare. Poezia debutului oficial ,,De-aş avea”, alături de ,,Mortua est’’ şi de ,,Floare albastră”, toate sunt dedicate fiinţei pierdute.
În 1866 revista Familia de la Oradea, condusă de Iosif Vulcan, îi publică primele versuri. Îi va fi schimbat numele din Eminovici în Eminescu, schimbare acceptată de poet pentru toată viaţa.
După 1866, Eminescu călătoreşte foarte mult prin ţară, pe jos, cu o traistă plină de cărţi şi cu ghetele rupte, tocmai pentru că dorea să cunoască poporul român aşa cum era şi cum trăia el. Aceste călătorii îl vor transforma într-un culegător de folclor. Punctul culminant se pare că a fost călătoria la Blaj –cetate în faţa careia a exclamat:
,,Te salut din inimă, mică Romă!”
Începând cu 1869 îl găsim înscris la cursuri la Viena, unde a stat trei ani şi unde şi-a împlinit cu adevărat setea de cultură. Acolo a început să scrie cele mai importante dintre poeziile sale: Luceafărul, Scrisorile. Va colabora în continuare la revista Convorbiri literare. Tot la Viena, în martie 1872, a cunoscut-o pe Veronica Micle, care avea să devină a doua iubire a vieţii lui. Reîntors în ţară, în toamna anului 1872, a fost invitat de directorul Junimii, Titu Maiorescu, la o şedinţă, unde Eminescu îşi va prezenta câteva din poeziile sale şi nuvela Sărmanul Dionis. Impresionaţi, membrii societăţii decid să-i acorde o importantă sumă de bani pentru a-şi continua studiile la Berlin. Titu Maiorescu dorea ca Eminescu să-şi obţină doctoratul în filosofie pentru a-l lăsa urmaş la catedra de la Iaşi. Se înscrie la Universitatea Humbold din Berlin şi frecventează diverse cursuri. Şi de data aceasta călătoreşte mult, ajungând până la Königsberg –oraşul natal al lui Kant. Se întoarce destul de repede în ţară şi primeşte postul de director al Bibliotecii Centrale. La insistenţele lui Maiorescu, poetul va depune jurământul în faţa rectorului Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle.
În 1875, acelaşi Titu Maiorescu îl numeşte revizor şcolar peste două judeţe, Iaşi şi Vaslui. Eminescu, pe jos sau în căruţă, va ţine neapărat să inspecteze fiecare şcoală pentru a-şi forma o imagine clară despre starea învăţământului românesc.
Tot atunci îl cunoaşte pe Ion Creangă, învăţător la şcoala nr. 2 din satul Păcurari. Între ei se va lega o prietenie de nedestrămat toată viaţa. Este perioada în care publică Lacul, Dorinţa, Călin, Strigoii.
Pe 15 august 1876 moare mama poetului, Raluca Eminovici. În 1877 revine la Bucureşti ca redactor la ziarul Timpul. Este perioada în care se întâlneşte cu I. L. Caragiale, dar îi cunoaşte şi pe Slavici şi pe Alecsandri.
În 1880 este numit redactor-şef la ziarul Timpul. Acum finalizează seria Scrisorilor, pe care o va publica un an mai târziu. În 1882 reuşeşte să termine Luceafărul, un moment parcă bine ales de istorie, căci din 1883, scripetele minţii nu va mai funcţiona, pe fondul oboselii şi suprasolicitării.
Din anul 1883 până la deces vor fi zile de boala şi agonie. Eminescu a murit la 39 de ani şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu. În august moare şi Veronica Micle, muza lui, iar în decembrie 1889 va pleca dincolo de hotar şi cel mai bun prieten al său, Ion Creangă.
Realizată în numai 17 ani, opera lui Eminescu este cea mai complexă creaţie din literatura română, cuprinzând o mare varietate de genuri: poezie, proză, teatru, eseuri filosofice, publicistică, traduceri şi culegeri de folclor. Ediţia enciclopedică de opere începută de Perpessicius cuprinde nouă volume, care adună 10.000 de pagini.

Protection du milieu

Prof. Ana Maria Rădescu

Les préocupations pour la protection du milieu naturel ont commencé dès la fin du dixneuvième siècle. Le milieu propre est nécessaire pour la santé des habitants. On pense à l’avenir, aux géneration prochaines. L’Union Européenne – impose un nouveau travailement des problémes globaux du milieu naturel. On ne peut pas séparer le milieu et le développement économique et social. La Roumanie a une dot naturelle d’une beauté et variété à envier.
La vaste problèmatique de la protection du millieu est une lutte de combat des phénomènes de pollution inhérente des activites humaines (« Chacun a sa pollution »).
La Roumanie a des problèmes graves comme l’écologisation de l’agriculture, la stimulation des technologies propres, la transformation des bâtiments humains en localités durables.
Les problèmes de protection du milieu sont très compléxes et visent tous les domaines d’activités: économiques, sociales et politiques.
La résolution de ces problèmes, réclame la participation de tous qui sont impliqués dans la pollution des facteurs du milieu, des agents economiques, des départaments, des ministères, la population et ces représentantes élus, les maitres et toute la structure de l’État Roumain.

Jeanne D’Arc

Prof. Ana Maria Rădescu

Sans doute Jeanne D’Arc a été une personalité captivante et mystérieuse de l’histoire.
Elle est née dans un petit village au bord de la Meuse.
Fille de modestes paysans très pieuse à 13 ans elle entendit des voix qui l’engageaient à délivrer la France.
Elle a eu le courage de déclarer au roi qu’elle délivrer la France. Jeanne vit le roi de France à Chinon et réussit à la convaincre de sa mission.
En 1412, la France était occupée par les Anglais et exténuée par la guerre de Cent ans.
Mais pendant la période le plus noire de la France, un miracle a eu lieu grâce à Jeanne D’Arc, une jeune fille de la campagne, d’une famille de fermier de Domrémy.
Jeanne était une jeune fille très dévouée. Dès son enfance, elle a passé très longtemps en prieres. Elle avait des visions et entendait sans cesse de voix venues du Ciel. Elle avait la mission de compléter son pays et d’aider Charles de devenir roi.
Un jour, son village a été envahi par les Anglais.Les Anglais ont tué bestialement la soeur de Jeanne D’Arc. Jeanne regardait la scene caché dans une armoire.
Elle est partie vers Chinon chez le roi Charles bien que les parents l’aient envoyé dans un village voisin. Elle raconte à Charles ses visions et son décision de délivrer la France et de couronner le roi Charles.
Elle a réussi à toucher le roi qui lui a donné une armée.Au jour de la battaille Jeane apparaît à cheval, habillée du blanc portant son drapeau.
Elle est blessée, les Français perdent l’espèrance et battent en retraite – Charles VII fit sacrer à Reims (17 juillet).
À Compiègne, elle tombe aux mains des Bourguignons (23 mai 1430).
Jean de Luxembourg la vendit aux Anglais ceux-ci, l’ayant déclarée sorcière, la firent juger par un tribunal ecclésiastique présidé par l’évêque de Beauvais, Pierre Cauchon. Declarée hérétique et relapse elle fut brûlée vive le 30 mai 1431.
En 1450, un procès aboutit à une réhabilitation solenelle, qui fut proclamée en 1456. Jeanne a été béatifiée en 1909 et canonisée en 1920.
Jeanne D’Arc a inspiré de nombreuses oeuvres, en particulier le poème de Christine de Pisan (Ditié de Jeanne D’Arc, 1429), la tragédie de Schiller (la Pucelle d’Orléans, 1801), la trilogie dramatique, Jeanne D’Arc de Charles Péguy, le film de Carl Dreyer, la Passion de Jeanne d’Arc (1928) etc.

Curiosity killed the cat

Prof. Carmen Enache

Sc. Nr. 18 Sf. Dumitru –Craiova

Everyone knows that, despite its supposed nine lives, curiosity killed the cat. Well, not quite. The killed the cat proverb originated as care killed the cat. By care the coiner of the expression meant 'worry/sorrow' rather than our more usual contemporary 'look after/provide for' meaning. That form of the expression is first recorded in the English playwright Ben Jonson's play Every Man in His Humour, 1598:"Helter skelter, hang sorrow, care'll kill a Cat, up-tails all, and a Louse for the Hangman." Cats are curious animals that like to investigate, but their curiosity can take them places where they might get hurt. Children especially, like cats, are curious and like to test to find out what is dangerous. Example: "My son stuck his finger into the electrical outlet and got a huge shock! He said he wanted to find out how it would feel." Reply: "It's a good thing he wasn't hurt! Curiosity killed the cat."
The proverbial expression curiosity killed the cat, which is usually used when attempting to stop someone asking unwanted questions, is much more recent. The earlier form was still in use in 1898, when it was defined in Brewer's Dictionary of Phrase and Fable". It is said that a cat has nine lives, but “care would wear them all out.”
However, curiosity hasn't received a good press over the centuries. Saint Augustine wrote in Confessions, AD 397, that, in the eons before creating heaven and earth, God "fashioned hell for the inquisitive".The frequent rejoinder to curiosity killed the cat is satisfaction brought it back. One has not been able to trace the source of this odd reply.
All in all, Curiosity killed the cat is a proverb used to warn against being too curious lest one come to harm. Curiosity killed the cat reminds us that being too curious can be dangerous. Example: "What do you think is down that dark street?" Reply: "I would rather not find out.

Mary had a little lamb

Prof. Drd. Daniela Angelica Dorobanţu

Mary had a little lamb, its fleece was white as snow;
And everywhere that Mary went, the lamb was sure to go.
It followed her to school one day, which was against the rule;
It made the children laugh and play, to see a lamb at school.
And so the teacher turned it out, but still it lingered near,
And waited patiently about till Mary did appear.
"Why does the lamb love Mary so?" the eager children cry;
"Why, Mary loves the lamb, you know" the teacher did reply.

One, two, three, four, five

Prof. Drd. Daniela Angelica Dorobanţu

One, two, three, four, five.
Once I caught a fish alive,
Six, seven, eight, nine ,ten,
Then I let it go again.
Why did you let it go?
Because it bit my finger so.
Which finger did it bite?
This little finger on the right.

Nursery rhyme lyrics

Prof. Drd. Daniela Angelica Dorobanţu

Solomon Grundy,
Born on Monday,
Christened on Tuesday,
Married on Wednesday,
Took ill on Thursday,
Worse on Friday,
Died on Saturday,
Buried on Sunday:
This is the end
Of Solomon Grundy.

Did you know?

Prof. Drd. Daniela Angelica Dorobanţu

BBC: British Broadcasting Corporation: an independent radio broadcasting paid by the British government since 1927.

The Beatles: famous British pop music popular in the 60s.

Big Ben: the clock in the tower of the British Houses of Parliament.

Cricket: one of the three English national sports for men, (football and rugby) but nowadays women play them too.

Fahrenheit: a scale for measuring temperature invented by the German scientist, Gabriel Fahrenheit. The freezing point is 32.

GMT (Greenwich Mean Time) Standard time in England The 00 meridian passes through Greenwich in South east London and is considered as a base for other time zones in the world.

Loch Ness Monster: a large animal supposed to live in loch (Gaelic lake) Ness in Scotland.

Mac/Mc: Scottish prefix for names meaning son of.

O': specific for Irish family names, such as O'Malley, O'Grady, etc. It means "son of".

Quiz time!

Prof. Drd. Daniela Angelica Dorobanţu

Imagine you are in Cambridge for a summer course, and you are staying with a British family. Do you know enough about British culture to cope?

1. You’ve just arrived. What do you say and do?
a) Say Hello to every one in the family.
b) Say Hello and shake hands with everyone.
c) Say Hello and shake hands with the mother and father of the family.

2. Your landlady asks you if you’re hungry and if you like Welsh Rabbit. What is it?
a) The animal cooked in tomato sauce.
b) Grilled cheese on toast.
c) A type of cake.

3. The next morning you come down and see your landlady in the kitchen. What do you say?
a) Good morning
b) Good morning Mrs.
c) Good morning madam.

4. You have to catch a bus to the language school. You arrive at the bus stop and wait next to the stop. Suddenly you see that all the other people there are looking at you angrily. Why?
a) You’re listening to your walkman and walkmans are not allowed in the street in Britain.
b) British people queue at the bus stop. The first person to arrive stands next to the stop, the second person stands behind the first person and the third behind the second and so on. And they get on the bus in that order. You went straight to the front of the queue. In Britain this is called ‘pushing in’ and is very impolite.
c) Your mobile phone is ringing. British people always turn their mobile phones off when they’re in public.

5. Your lessons are from 9.30-1.00 and the school organises sports from 2.30-5.00 every afternoon. You need to get to the shops. When is the best time to go?
a) Before lessons – British shops are open from 8-12.30 and 1.30-5.30.
b) In the evening – shops in Britain stay open till 8 p.m.
c) At lunchtime. Shops in Britain are usually open from about 9.30-5.30.

6. You notice that a lot of people seem to call you “love”. Your landlady said it, a shop assistant said it, and a person you asked for directions in the street said it. Why?
a) It’s quite usual in Britain to call people who you don’t know “love”.
b) They like you a lot.
c) You didn’t understand correctly. They really said something different.

7. After school, some other students invite you to go for a walk. But you don’t want to be late for dinner with your host family. Do you have enough time?
a) Yes, for an hour or so. Dinner will probably be at about 7.
b) No problem. British people rarely eat before 8.30.
c) No. Dinner will probably be at about 6pm. You have to go straight home.

8. It’s Sunday lunchtime – the most important meal of the week. You're having roast lamb, potatoes and carrots, a mixed salad and strawberries. On the table there’s a little pot of mint sauce – vinegar containing chopped mint leaves. What do you do with it?
a) Put a small spoonful on the roast lamb.
b) Put it on the mixed salad.
c) Put it on the strawberries.

Quiz Answers
1 c (or possibly a); 2 b; 3b; 4 b; 5 c (b - on some days in large towns); 6a, 7 c (possibly a); 8a.

Journey into the past

Prof. Drd. Daniela Angelica Dorobanţu

Some people argue there is no such thing as a shared English culture. They say all those invasions by the Normans and Romans simply left them with ‘hotch potch’ of other people’s cultures. Paradoxically, this melting pot is what makes England unique. And today’s multicultural communities make this mix even more vibrant and interesting. Icons are everywhere. Wherever you go in England you will find museums, galleries and all sorts of other places linked to icons.
What makes something an icon? Is an icon beloved or somehow symbolic?
Well, icons for my purposes have to be uniquely important to life in England and the people who live there and, in general, considering the fact that we live in a multicultural society. Some icons are obvious: Stonehenge, cricket, the crown jewels. Others are more controversial. When I talk about icons I do not mean people. This does not mean I will ignore key individuals. It means that I will include Shakespeare’s plays rather than the man from Stratford.
Some of the icons are considered stereotypes of the British culture and civilization.
At one end of the scale we might find phrase books and tourist guides that tell us emphatically that all British people enjoy the traditional breakfast of eggs and bacon every morning and instruct us to learn phrases such as 'What a lovely day today!' as a conversation opener.
At the other end of the scale, we might find a course that teaches students facts about the political and economic institutions of Britain, with topics such as Law and Order, the Monarchy, the Parliamentary System or the Family.
Discourses of nationalism put into contrast the chosen people, the blessed British people with other groups, to the detriment of all those held to be outsiders. To a lesser degree, the same distinction is maintained today through other forms of discourse: sport, where commentators refer to 'us’ and 'our team', advertising, where stereotypes of national char¬acteristics are frequently used to sell products and in humour systems, where other groups are ridiculed and debased. A common type of joke in English opens with the Englishman, the Irishman and the Scotsman, and the Englishman generally emerges as the victor. If told by a Scot, the outcome might well be different.
When you think of British stereotypes, the first things that come into mind may be the Big Ben, the Queen, the red buses and black taxis. When you get to England they all think that we must know David Beckham. They are so proud of their nationality and maybe that is why they do everything in a different way. They drive on the left, they do not use kilometres, but miles, they do not use kilos, but pounds.
The British are known to be very punctual and polite. We can often hear words like: “Please”, “Thank You”, “See you later”.
They are great tea drinkers and whenever there is a problem to fix or a shoulder to cry on, the first thing they do is to put the kettle on.
Even if the weather is terrible and damp, everyone wants to live there. It rains a lot in Britain and the people are crazy about a sunny day. That is why they start almost every conversation with a question about weather.
As John Oakland argues these characteristics have often been attributed “to the allegedly insular and conservative mentalities of island peoples, with their supposed preference for traditional habits and institutions.” Some influences have come from abroad. But the absence of any successful external military invasion of the islands since the Norman Conquest of AD 1066 has allowed England, Scotland, Wales and Ireland to develop internally in distinctive ways, despite wars and disputes between them.
Cultural facts do not have singular meaning, but rather a changing variety of interlocking, often conflicting meanings for par¬ticular individuals and social groups. Investigating cultural meaning is accordingly a question of establishing patterns within the society as regards who forms particular interpretations of any given material being studied.

Sportul -Cultură şi sănătate

Dir. Adj. Prof. Petre Milcu

Componentă esenţială a vieţii, mişcarea şi, derivat din aceasta, exerciţiul fizic se constitue într-un adevărat izvor de sănătate, practicarea lor recomandându-se din fragedă copilărie până la adânci bătrâneţi.
Realizată iniţial în cadrul familiei, sub supravegherea părinţilor, apoi la nivelul şcolii, în lecţiile de educaţie fizică sau în activităţile sportive extraşcolare, pregătirea fizică a persoanelor este strâns corelată cu cea intelectuală, eficienţa procesului de instruire fiind condiţionată de alternarea judicioasă a orelor de intensă solicitare intelectuală cu cele practice, sub forma exerciţiului fizic.
Efectele binefăcătoare ale mişcării asupra stării de sănătate sunt binecunoscute, deşi nu totdeauna se manifestă consecvenţa în practicarea exerciţiilor fizice corespunzătoare categoriei de vârstă, sexului şi nivelului de pregătire fizică generală.
Sigur că e destul de greu să distingi momentul trecerii de la sport ca “fapt impulsiv" la sport ca “valoare culturală”. Integrarea se petrece atunci când exerciţiul sportiv se efectuează cu conştiinţa exactă a semnificaţiei educative şi a treptelor ierarhiei valorice. Astfel, sportul devine “proiect uman realizat”! Sportivul se străduieşte să crească, să se dezvolte ca persoană, să-şi creeze un stil de viaţă. În cursul acestui proces de creaţie sui-generis sportul face accesibilă mobilizarea acelor elemente pe care alte manifestări culturale poate că nu le împărtăşesc. Sportul permite omului să descopere şi să dezvolte resorturi de ordin cultural care zac în el însuşi.
Sportul este cultură –susţine filosoful francez Bernard Jeu– în măsura în care performanţa sportivului este creaţie. Fireşte că până la un punct cele două accepţiuni intră în contradicţie. Necesitatea istorică supunând sportul la constrângeri exterioare, actul atletic pare a nu se mai împăca prea bine cu libertatea de creaţie. În schimb, e sigur că imaginea sportivului care înflăcărează inima publicului este aceea a unui campion uman.
În aceste condiţii –afirma cercetătorul Nicu Alexe– nu trebuie să surprindă apariţia noţiunii de cultură sportivă. “Se spune despre un individ că are o cultură muzicală, dar tot aşa de bine poate să aibă şi pe cea a mişcării, a sportului, dacă le realizează constant şi, cel mai important, le înţelege sensurile, le cunoaşte esenţa”. Cultura sportivă înglobează un sistem de principii care ne ajută să găsim în noi înşine uimitoare resurse, să le valorificăm şi astfel să descoperim dimensiunile noi ale propriilor disponibilităţi. În acest fel, cultura sportivă favorizează “formarea unei concepţii optimiste, prin insuflarea încrederii în forţele proprii, în capacitatea de a depăşi propriile performanţe sau momente de dificultate, stimulând capacitatea de muncă şi creaţie” –cum spune prof. univ. dr. doc. Ştefan Bîrsănescu.
Sportul evocă experienţe exclusiv umane şi independente de formele schimbătoare, modelele sau tradiţiile civilizaţiei. Cultura sportului este proiectată, primar, în noi înşine, de aici derivă reverberaţia sa universală. Aşa se explică audienţa idealului olimpic astăzi la toate popoarele, aşa cum cu 3.000 de ani în urmă răsuna la poporul grec, în epoca civilizaţiei helenice.
Elita intelectuală, influenţată de dihotomia suflet-trup, a avut mereu tendinţa de a crede că formele educaţiei fizice conduc exclusiv la hipertrofia musculară şi a subestimat valenţele spirituale ale unei instituţii care şi-a aflat sursa în armonie, creând de la începuturi expresia kalokagathiei, a binelui şi a frumosului sub acelaşi acoperământ.
Cei care privesc prin ochelarii dualismului spirit-corp, abordând parcelat raportul, văd adesea în trup doar expresia a ceea ce asemuieşte omul cu antropoidul. Alfred Andersch pretindea, în 1960, că oricum deviza mens sana in corpore sano e îndoielnică. “Cel mai adesea –spunea el– spiritul se simte mai bine într-un corp nu tocmai sănătos”. Ceea ce ni se pare nu numai o exagerare ci chiar o maliţie şi o aliniere la ideile romantismului, ale creaţiei maladive. Dimpotrivă, Voltaire recomanda, ca o reţetă a fericirii umane: trupul unui atlet şi sufletul unui înţelept. Fără îndoială, trupul şi sufletul trebuie abordate ca un tot, ca o unitate indisolubilă. Individ şi indivizibil pornesc din la aceeaşi rădăcină.
Revenind la relaţia care ne preocupă, să convenim că în cultura zilelor noastre sportul este elementul ludic prin excelenţă. În toată gratuitatea lui, aparentă uneori, sportul este activitate creatoare de cultură.
Valorile care înalţă exerciţiul corporal, jocul, sportul la rang de cultură pot fi foarte bine fizice, intelectuale, morale sau spirituale. Nu degeaba susţinea cineva că, la urma urmei, este descoperirea lumii morale pe căile disciplinei fizice. Filosoful român Ludwig Grunberg afirma că “practicarea sportului devine o componentă a procesului de educare şi auto-educare care-şi împlineşte rosturile în contextul cultivării potenţialităţilor intelectuale şi morale, al stimulării creativităţii”.
În acelaşi timp, sportul –şi mai ales educaţia fizică– aduce o contribuţie originală la cunoaşterea de sine şi a altora. Cum spune, cu savoare, Jean Giradoux: sportul delimitează propriul nostru corp de masa extrem de vagă a celorlalte corpuri; exerciţiul gândirii face acelaşi lucru pentru fiecare spirit.
Fără a mai aminti de faptul că, sub diverse forme, dar mai ales în cursul activităţilor în aer liber, în plină natură, sportul îmbogăţeşte sensibilitatea practicantului, contribuie la dezvoltarea afectivă şi estetică a individului, prin sentimentul pe care i-l furnizează vasta realitate fizică şi armonia firească cu universul.
Prin excepţionale rezultate în ameliorarea condiţiei biofiziologice a omului, sporturile contribuie esenţial la dezvoltarea spiritualităţii. Între facultăţile noastre intelectuale şi vitalitatea noastră fizică există o corelaţie indubitabilă. Se poate, astfel, spune că exerciţiul corporal favorizează calmul spiritual.
În condiţiile istorice date, prin capacitatea lor de influenţare, de educare a maselor, sporturile pot deveni importante valori social-culturale, un veritabil “ferment” de civilizaţie, contribuind la îmbogăţirea patrimoniului uman.

Reflexul condiţionat

Prof. Petrică Vasile

Învăţarea este omniprezentă în viaţa omului. Procesul învăţării survine la orice vârstă şi nu este niciodată prea târziu să învăţăm. Capacitatea creierului de a se adapta continuu împrejurărilor schimbătoare şi de a dobândi noi cunoştinţe poartă numele de plasticitate. Această calitate este folosită în toate situaţiile în care se învaţă ceva nou, cum ar fi o limbă străină, o aptitudine, etc. sau în cele unde creierul se adaptează şi găseşte noi moduri de învăţare după ce a fost lezat, după un accident vascular, de exemplu, sau când au fost lezate părţi ale corpului şi este suplinită funcţionarea acestora.
Definiţiile date conceptului de învăţate în literatura de specialitate sunt numeroase. Ca un punct comun, se poate spune că învăţarea este o schimbare relativ permanentă în comportament care apare ca rezultat al experienţei. Ea este implicată nu numai în achiziţionarea de noi aptitudini sau în însuşirea unor informaţii cu caracter academic ci şi în dezvoltarea emoţională, interacţiunile sociale şi în dezvoltarea personalităţii. Învăţăm de ce trebuie să ne temem, ce să iubim, cum să fim politicoşi, cum să respectăm normele, etc.
De asemenea, se poate afirma că există două tipuri principale de învăţare: învăţarea non-asociativă şi învăţarea asociativă.
Învăţarea non-asociativă implică învăţarea unui singur stimul şi include habituarea şi sensibilizarea. Habituarea este tipul de învăţare non-asociativă în care un organism învaţă să ignore un stimul familiar şi lipsit de consecinţe, altfel spus, să aibă un comportament caracteristic pentru un stimul inofensiv (de exemplu, un sunet puternic ne poate speria prima dată însă, dacă se repetă, sperietura se reduce progresiv). Diferit de aceasta, sensibilizarea este tipul de învăţare non-asociativă în care apare o amplificare a răspunsului comportamental la nivelul unui stimul intens. Ea apare de obicei când un organism vine în contact cu stimuli care îl sperie sau care sunt periculoşi (de exemplu, sperietura la auzul sunetului puternic este amplificată foarte mult dacă intraţi pe o alee întunecoasă imediat înainte de a-l auzi).
Învăţarea asociativă este mult mai complexă deoarece implică învăţarea relaţiilor dintre evenimente. În principal, ea include condiţionarea clasică, condiţionarea instrumentală şi învăţarea complexă. În condiţionarea clasică un organism învaţă că un eveniment vine după altul, învaţă să asocieze un stimul anterior neutru cu un alt stimul, prin combinarea lor repetată. Studiul acestui tip de condiţionare a fost început în primii ani ai secolului al XX-lea de către fiziologul rus Ivan Pavlov. În condiţionarea instrumentală un organism învaţă că o reacţie a sa va fi urmată de o anumită consecinţă. Învăţarea complexă implică un lucru adiţional pe lângă formarea de asociaţii, de exemplu învăţarea traseului de acasă până la o sală de cinema, când mergem să vedem un film.
Oamenii de ştiinţă s-au gândit că înţelegerea proceselor psihice ar putea fi mai uşoară dacă s-ar studia comportamentul animalelor, deoarece în felul acesta se pot organiza experimente mai îndrăzneţe şi, în plus, psihicul animalelor fiind mai simplu este mai uşor de stabilit unele legi fundamentale care să înlesnească apoi descifrarea psihicului uman. De aceea, s-au iniţiat o serie de investigaţii experimentale în vederea elucidării proceselor psihice la animale.
Fiziolog de formaţie, Ivan Petrovici Pavlov şi-a realizat cel mai cunoscut experiment în domeniul psihologiei pornind de la studiul digestiei. În timpul experimentului a constat că subiecţii, câini, au reflex salivar înainte de prezentarea hranei. A început să studieze acest fenomen şi în cele din urmă a dezvoltat unul dintre cele mai lăudate studii despre condiţionare, care i-a adus premiul Nobel în 1904.
Pavlov îşi desfăşura experimentele astfel:
Într-o cabină izolată acustic, câinele fixat în hamuri pe un stativ avea o capsulă lipită de orificiul glandei salivare care a fost „mutat”, printr-o operaţie prealabilă, la exterior, unde era fixat un sistem de tuburi care înregistra fiecare picătură de salivă. Cercetătorul urmărea printr-un periscop tot ceea ce făcea câinele.
Când în faţa animalului se aprinde un bec, câinele îl priveşte liniştit; nu curge nici o picătură de salivă. Prin urmare, stimulul optic (experimentele au fost făcute şi cu levănţică, stimul olfactiv, sau cu un clopoţel, stimul auditiv) nu influenţează în nici un fel secreţia salivară, este neutru. În schimb, dacă i se dă o farfurioară cu mâncare secreţia salivară este foarte abundentă, cum e şi firesc: acesta este reflexul salivar înnăscut.
Se continuă experimentul dându-i-se câinelui de mâncare de fiecare dată când se aprinde lumina, şi anume: se aprinde becul zece secunde, apoi apare farfurioara cu hrană. După câteva repetări ale acestei asocieri, se constată că imediat ce se aprinde becul, câinele salivează, se linge pe bot şi priveşte spre locul unde trebuie să apară farfuria cu mâncare. Prin urmare, câinele reacţionează la aprinderea becului la fel ca la mâncarea propriu-zisă.
De aceea, se poate spune că stimulul luminos a căpătat o nouă proprietate: de a anunţa venirea mâncării. Din indiferent faţă de secreţia salivară, stimulul luminos a devenit un semnal al acestei secreţii.
Cu această nouă calitate, stimulul luminos produce acelaşi efect ca şi mâncarea, deci a luat naştere un nou reflex. Dar spre deosebire de celelalte reflexe cu care se naşte animalul, acest reflex nou s-a format chiar în timpul experimentului prin asocierea repetată a unui stimul optic cu un reflex înnăscut, în cazul de faţă, cel alimentar.
Condiţia fundamentală pentru formarea acestor noi reflexe este coincidenţa, asocierea, în timp a unui stimul oarecare cu un reflex înnăscut. Pe baza lui se elaborează un reflex care nu exista înainte. Deoarece acest nou reflex necesită o serie de condiţii suplimentare, el a fost denumit de Pavlov reflex condiţionat; spre deosebire de prima categorie de reflexe, înnăscute, care au fost denumite reflexe necondiţionate.
Deosebirile principale dintre aceste două categorii de reflexe sunt următoarele: reflexele condiţionate se dobândesc în cursul vieţii şi sunt individuale, pe când cele necondiţionate sunt înnăscute şi aparţin întregii specii. În plus, formarea de legături noi în cazul reflexului condiţionat, care le modelează sau le adaptează pe cele stabilite ereditar, are loc prin implicarea scoarţei cerebrale.
Teoria învăţării elaborată de I.P. Pavlov, alături de teoriile ulterioare ale lui E. Thorndike şi J. Watson, explică conceptul de învăţare prin prisma teoriilor asociaţioniste ale lui H. Spencer şi H. Taine. Dacă Pavlov definea învăţarea ca pe o substituire de stimuli, realizată intern prin formarea temporară a unor legături între diferiţi centri nervoşi, şi considera drept factori principali ai învăţării întăririle aplicate subiectului, imitaţia şi curiozitatea lui, Thorndike a formulat „legea efectului", potrivit căreia învăţarea este o succesiune de încercări şi erori din care subiectul reţine doar încercările finalizate cu succese şi respinge pe cele care au dus la eşec, iar Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, bazată pe observaţia comportamentului (behaviorism), şi definea învăţarea ca pe o succesiune de reflexe condiţionate.
Aceste teorii asociaţioniste au fost infirmate de experienţele ulterioare, dar ele au fost primul pas spre înţelegerea acestui fenomen atât de complex numit învăţare. Iar experimentele lui Pavlov au făcut trecerea de la biologie la înţelegerea activităţilor psihice.

Polderele olandeze

Prof. Ciprian Popescu

Oamenii care trăiesc pe ţărm sunt într-o luptă continuă cu marea. Cele mai mari bătălii au fost purtate de olandezi. Ei au o zicală: “Lumea este opera lui Dumnezeu, dar Olanda a fost creată de olandezi”. Un sfert din ţara lor se află sub nivelul mării. În prezent mai mult de 1900 de kilometri de diguri şi dune de nisip naturale protejează de inundaţii pământul deosebit de fertil.
Lupta împotriva mării continuă de 700 de ani. Unele zone extrem de populate ale ţării, ca cele două mari oraşe, Amsterdam şi Rotterdam, sunt aşezate pe insule recuperate din mare, numite poldere.
Pentru că cei peste 16,5 milioane de olandezi trebuie să trăiască pe o suprafaţă totală de numai 41.500 de kilometri pătraţi, dintre care 18,4% este apă (asta în timp ce, românii, de pildă, au la dispoziţie peste 238.000 de kilometri pătraţi), locuitorii Ţărilor de Jos şi-au pus la punct tehnologii prin care să-şi protejeze terenurile, casele şi viaţa.
După devastatoarele inundaţii din 1953 care au omorât mai mult de 1.800 de oameni, olandezii au început cel mai mare plan din lume de construcţie împotriva inundaţiilor, relevant fiind proiectul Delta, care presupunea construcţia de diguri şi realizarea imenselor porţi folosite împotriva furtunilor cu rol de închidere a estuarului către mare. În anul 1932 a fost terminată construcţia imensă a digului de 32 de kilometri care a separat Zuiderzee de Marea Nordului şi a permis asanarea unei arii de teren de 1.650 de kilometri.

Costume, armament şi distincţii militare la romani

Prof. Gabriel Sarcină

G.S.I. Constantin Brâncuşi –Peştişani, jud. Gorj

Victoriile obţinute de romani pe câmpul de luptă s-au datorat, în primul rând, disciplinei legionarilor, superiorităţii tacticii de luptă ori abilităţilor comandanţilor. Nu trebuie neglijate nici aspectele legate de costumul militar, armele de atac şi apărare ori distincţiile militare primite după săvârşirea unor fapte de vitejie. Toate acestea au făcut din armata romană una dintre cele mai formidabile maşinării de război din istoria omenirii.

Costumul militar roman, influenţat de etrusci şi de greci, s-a conturat în timp mai ales după reformele iniţiate de generalul Marius, la sfârşitul sec. II î.Hr. Avea două componente: piese de apărare şi piese de atac.

Casca, element de apărare al capului, era confecţionată din bronz iar ulterior din fier. Cuprindea calota, obrăzarele, viziera şi creasta, ultima fiind diferită la soldaţi şi ofiţeri.
Lorica sau platoşa, considerată precursoarea cămăşii cu zale din evul mediu, proteja bustul militarului. În funcţie de grad, romanii foloseau lorica segmentata, alcătuită din benzi metalice dreptunghiulare, şi lorica plumata, alcătuită din benzi metalice sub formă de solzi. Comandanţii legiunilor aveau lorica turnată din două piese, una proteja pieptul şi spatele alta umerii. Pe sub lorică se purta o tunică cu mânecă lungă sau scurtă. Iarna legionarii se înfăşurau într-o manta pentru a se proteja împotriva frigului. Protecţia picioarelor se datora cnemidelor (partea de la genunchi la gleznă) ori sandalelor şi cizmelor.
Indiferent de gradul militar avut legionarii romanii aveau o sabie cu două tăişuri (gladius). Diferenţa consta doar la lungime: 0,50 m pentru infanterie şi 0.70 m pentru cavalerie. Scutul, armă defensivă folosită şi la apărare şi la atac, diferea de la infanterie (formă dreptunghiulară) la cavalerie (formă rotundă, în mijloc avea o formă bombată numită „umbo”). Arma tradiţională a romanilor era suliţa, folosită pentru aruncat. Aceasta avea o lungime de 1,40 m. Cuprindea o piesă metalică, o coadă din lemn şi un călcâi din metal. Asemănătoare suliţei era hasta sau lancea folosită în lupta corp la corp.
Diferenţele dintre romani şi majoritatea adversarilor, în ceea ce priveşte asedierea cetăţilor inamice, constau în faptul că cei dintâi foloseau, sistematic şi raţional, maşini de luptă precum catapulte, berbeci, parasăgeţi şi turnuri de asediu. Din sec. al II-lea d.Hr., inginerii romani au montat maşinile de lansat pe roţi, punând astfel bazele artileriei care se va dezvolta fără precedent în epoca modernă.
Armata romană utiliza foarte des decoraţiile de merit. Existau două ordine: dona minora (conferit soldaţilor şi subofiţerilor) şi dona majora (rezervat oficialilor: tribuni, prefecţi şi ambasadori). Existau şi decoraţii mai prestigioase precum coroanele. Acestea se împărţeau în mai multe tipuri: corona civicus, acordată soldatului care salvase din mâinile duşmanului un cetăţean roman sub ochii generalului; militarul care escalada primul zidul unei cetăţi inamice i se conferea corona muralis; premiul cel mai rar şi mai râvnit era corona obsidionalis sau graminea, în fapt o simplă coroană din iarbă cu care era onorat cel care salvase o cetate asediată sau o întreagă armată de la un pericol extrem.

Grădinile suspendate

Prof. Gabriela Cula

Se ştie de existenţa acestor grădini suspendate din scrierile unor persoane care au trăit în acele timpuri şi care au vorbit despre frumuseţea lor.
Aceste grădini au fost create în jurul anului 600 î.Hr. din ordinul regelui Nabucodonosor al II-lea, ele fiind apoi numite grădinile suspendate ale Semiramidei. Dacă este să dăm crezare unei legende, atunci ele au fost comandate de rege pentru tânăra lui soţie, Amytis, chinuită de dor după plaiurile natale din Persia.
Probabil că ele au fost concepute în apropierea fluviului Eufrat lângă zidurile Babilonului şi erau formate din terase, diferenţa de înălţime dintre nivelul pământului şi ultima terasă putând fi de 40 de metri. Pe aceste terase au fost plantaţi arbori: smochini, migdali, nuci, rodii; flori: trandafiri, nuferi, aduşi cu carele cu boi sau şlepurile din toate colţurile imperiului. Apa necesară era asigurată din Eufrat: pe terasa cea mai de sus apa ajungea cu ajutorul unor mori manuale sau era cărată cu găleţile de către sclavi. De sus, apa curgea în şiroaie, formând mici cascade, sau râulţe, menţinând umed solul grădinilor.

Istoria calculatorului

Prof. Alina Stan

Întreaga noastră viaţă este marcată de existenţa unor instrumente şi unelte perfecţionate care ne uşurează munca şi ne fac mai agreabil timpul liber. Dintre ele, calculatorul este cel mai sofisticat, dar totodată cel mai adaptabil şi mai puternic instrument, folosit astăzi în cele mai diverse domenii: inginerie, administraţie, comerţ, artă, cercetare ştiinţifică, servicii, etc. Conceput iniţial ca o simplă uneltă de socotit, calculatorul şi-a câştigat faima, favorizat fiind de „materia primă” pe care o prelucrează: informaţia. Dar să vedem cum a evoluat calculatorul.
Anul 1948 aduce una din cele mai mari realizari: tranzistorul. Inventarea tranzistorului a declanşat şi orientarea spre miniaturizare.
În 1949 englezul Maurice V. Wilkes de la Cambridge a realizat, pe baza proiectului lui John von Neumann, EDSAC (Electronic Delay Storage Automatic Computer). EDSAC a primit titlul de primul calculator electronic cu capacitati de stocare. La Harvard, în anul 1949, An Wang a dezvoltat memoriile cu miez magnetic. În consecinţă, Jay Forrester de la MIT (Massachutsetts Institute of Technology) a descoperit o modalitate de a organiza memoriile cu miez magnetic, oferind o aplicaţie mai practică decât precedentele conexiuni seriale. Calculatoarele nu au devenit doar mai rapide ci acum puteau avea şi memorii mai mari. UNIVAC I a fost realizat pentru aplicaţii de afaceri şi a fost primul calculator cu scopuri generale folosit comercial.
În anii 1960 a apărut un nou tip de calculatoare: minicalculatoarele. Aceste maşini erau mai ieftine, mai mici, nu aveau nevoie de aer condiţionat pentru răcire şi erau mult mai uşor de folosit (cel puţin după standardele acelor timpuri). Minicalculatoarele au început să fie introduse în universităţi şi alte instituţii de învăţământ, pentru că erau ieftine, accesibile şi proiectate pentru a putea suporta modificări ulterioare.
Calculatoarele precedente au fost folosite doar pentru scopuri ştiinţifice sau militare. Oficiul care se ocupa de recensăminte a instalat imediat un calculator UNIVAC I şi l-a folosit mai mult de 12 ani. În Louisville, în anul 1954, la compania General Electric a fost realizată prima lista computerizată a angajaţilor, calculatorul folosit fiind chiar UNIVAC I.
La sfârşitul anilor '70 au apărut pimele microprocesoare pe 4 biţi, Intel 4004 şi Intel 4040, care au fost utilizate pentru realizarea unor calculatoare de buzunar şi jocuri electronice. În prezent aceste tipuri de aplicaţii utilizeaza tot microprocesoare pe 4 biţi.
Firma Apple Computer şi-a lansat primul calculator, Apple I, în 1977, care avea un preţ de 695 USD. Sistemul era realizat dintr-o placă de circuit principală fixată în şuruburi pe un placaj. Acest calculator nu conţinea nici carcasă nici sursă de alimentare. Calculatorul Apple II care a apărut pe piaţă a stabilit standardele pentru aproape toate calculatoarele mai importante care i-au urmat, chiar şi pentru IBM PC. În 1978 Philips şi Sony au colaborat pentru a realiza actualul compact disc audio. În anul 1982 cele doua companii au definitivat standardul care cuprindea printre altele şi dimensiunea de 4,72 inch (120 mm) şi grosimea de 1,2 mm. Aceleaşi două firme au elaborat şi specificaţiile pentru unitatea CD-ROM. În anul 1981 Adam Osborne a introdus un microcalculator portabil, Osborne 1. Acesta cântărea aproximativ 11 kg, avea o memorie de 64 kilo-bytes şi costa 1795 USD.
La începutul anilor '80 au aparut primele microprocesoare pe 8 biti (I8080, I8085, Z80, Motorola 6800) care prezentau performante superioare celor pe 4 biţi.
Pe data de 12 august 1981 în industria calculatoarelor a apărut un nou standard. Din 1981 şi până astăzi numarul calculatoarelor compatibile PC vândute a atins cifre de sute de milioane. Chip-ul Intel 80286 lansat în anul 1981 este procesorul calculatorului IBM AT şi a fost preferat de IBM deoarece era compatibil cu 8088. Anul 1985 aduce cu el lansarea noului şi mult mai performantului chip Intel 80386, un procesor pe 32 biţi. După lansarea primului 486 DX în aprilie 1989 au apărut an de an procesoare mai performante care au crescut considerabil performanţele sistemelor. Dintre acestea mai importante sunt datele de apariţie a primului procesor Pentium (martie 1993), a procesorului Pentium PRO (septembrie 1995) precum şi a procesoarelor Pentium MMX, a actualelor Pentium II, Celeron, Pentium III şi Athlon. În prezent se dezvoltă microprocesoarele Pentium cu frecvenţe de lucru de ordinul sutelor de MHz-GHz, lupta de supremaţie dându-se între Intel şi AMD.

Relaţia fizicii cu alte discipline

Prof. Paul Enache

Fizica, în calitate de ştiinţă a naturii, încearcă să explice fenomenele înconjurătoare, elaborând legi, principii şi modele necesare studiului. De asemenea, pe baza observaţiilor sistematice sau a experimentelor, fizica poate emite predicţii sau noi legi şi principii.
Fizica nu poate exista fără matematică. Fiind o ştiinţă exactă, fizica foloseşte aparatul matematic atât în enunţuri cât şi în elaborarea şi rezolvarea problemelor sau situaţiilor noi. Relaţia fizicii cu matematica este complexă: matematica este prezentă cu suport algebric în orice enunţ al unei legi sau al unui postulat, matematica oferă geometrie plană sau în spaţiu pentru mecanică sau optică şi, în sfârşit, matematicile superioare reprezintă fundamentul fizicii teoretice, a fizicii plasmei şi al altor ramuri ale fizicii care sunt tratate la nivel de învăţământ superior.
Legătura foarte strânsă dintre matematică şi fizică este foarte bine ilustrată prin evoluţia mecanicii relativiste şi a electrodinamicii cuantice, care a culminat cu elaborarea teoriei relativităţii restrânse de către Albert Einstein. Teoria Big-Bang este în actualitate, ipotezele universului finit şi anizotrop aducând explicaţii şi controverse.
Modelele matematice statistice sunt prezente în studiul sistemelor cu număr mare de particule. Teoria probabilităţii aduce soluţii şi modele matematice riguroase în studiul plasmei sau a particulelor elementare.
Fizica nu este superioară altor discipline, dar prin principiile de largă aplicabilitate, este prezentă în multe capitole ale acestora.
Fizica are o relaţie strânsă cu chimia, în anumite domenii ele fiind întrepătrunse. În domeniul atomic, fizica şi chimia explică fenomene, enunţă legi şi principii, definesc şi clasifică particule atomice şi subatomice. Fizica aduce electricitatea, chimia aduce electronul. Fizica figurează şi cuantifică interacţiunile prezente la acest nivel, chimia aplică şi completează aceste interacţiuni. Să nu uităm de principiul lui Pauli sau de legea periodicităţii. Legăturile chimice se bazează pe legi de atracţie sau pe principiul conservării sarcinii electrice.
Chimia sprijină mult fizica prin sintetizarea cristalelor lichide, fabricarea cristalelor de cuarţ sau a celulelor fotoelectrice, precum şi construirea diodelor LASER.
Biologia este o disciplină în care fizica este prezentă în fundal. Optica, electromagnetismul, mecanica clasică (newtoniană) sau termodinamica explică şi guvernează procese fiziologice. Biologia oferă baze ale evoluţiei, modele de populaţie şi principii de determinare (cauză-efect).
Geografia este legată de fizică. Fizica aduce explicaţii pentru mişcări ale aerului, maree şi diverse tipuri de energii.
Geologia, cu mişcările tectonice care produc seisme sau tsunami, intră în legătură cu fizica. Vulcanii sunt studiaţi cu ajutorul fizicii.
O disciplină strâns legată de fizică este astronomia. Să nu uităm că observaţiile astronomului Tycho Brahe au dus la elaborarea legilor lui Kepler, care guvernează mişcarea planetelor în orice sistem solar. Apoi, pe baza legilor lui Kepler a fost fundamentată mecanica clasică de către Sir Isaac Newton. Fizica aduce modelul planetar la nivel atomic, completându-l cu cuantificări pentru spin sau moment cinetic (orbital sau de spin). Atracţia gravitaţională are multe asemănări cu atracţia electromagnetică.
Disciplinele tehnice, cum ar fi măsurările electrice şi electronice, robotica sau mecanica au la bază principii şi legi fizice. Toate aparatele funcţionează pe baza principiilor fizice. Fără fizică, progresul tehnologic nu ar exista. Tehnica, prin soluţiile sale inginereşti, oferă dotare pentru laboratoare de fizică, aparate, mecanisme şi dispozitive fără de care studiul fizicii ar fi imposibil.
Fizica apare implicit şi în alte discipline, oferind criterii de clasificare sau proprietăţi fizice. Câteodată, modelele fizice, unele inspirate la rândul lor din alte discipline, ajută la elaborarea unor principii, legi sau evoluţii în alte discipline.
Prezenţa legăturilor dintre fizică şi alte discipline nu alterează importanţa sau valoarea lor, ci duce la completări reciproce utile şi inerente.