Prof. Mariana Oproiu
“Opriţi-vă de la căile voastre! Priviţi şi întrebaţi de căile celor de demult, de calea cea bună şi mergeţi pe dânsa şi veţi afla odihna sufletelor voastre.” (Ieremia 6,16).
Actul de pelerinaj presupune implicaţii legate de folosul nostru sufletesc. Pelerinul se dăruieşte unui efort duhovnicesc în scopul îmbogăţirii sufletului său şi nu se aşteaptă la odihnă, timp liber sau relaxare. Pelerinajul atunci când este intens trăit şi corect înţeles are motivaţii multiple şi semnificaţii spirituale profunde.
Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze şi să venereze locurile sfinte, mormintele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici renumiţi.
În timpul pelerinajului, Dumnezeu şi omul se caută reciproc. “Dumnezeu Pelerinul în căutarea omului şi omul-pelerin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos.” (Ioan 16,28; 12,32). Iisus se naşte ca Om, pe când Maria şi Iosif călătoreau spre Betleem, apoi pleacă în Egipt. După ce revine în Galileea, Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Iisus, în vârstă de 12 ani, ştie că Templul Sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din Ceruri, dar în acelaşi timp, templul ca loc sfânt reprezintă şi taina însăşi a lui Hristos, căci Fiul este în Tatăl şi Tatăl este în Fiul. (Ioan 10,38; 14,11, 17, 21), iar în Iisus Hristos “ locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Coloseni 2,9).
Intrarea Domnului în Ierusalim reprezintă sensul cel mai sacru al pelerinajului; Ierusalimul pământesc devine prefigurare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc.
Pelerinul resprins dintre oameni în Ierusalim prin răstignire revine între ei prin înviere. Iisus-Pelerinul înviat nu mai merge spre templul din Ierusalimul pământesc, ci spre Ierusalimul ceresc al învierii, călătorind ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însoţit de un pelerinaj interior, spiritua, la “locurile Sfinte“ din Sfânta Scriptură. Acest pelerinaj încălzeşte inimile lui Luca şi Cleopa pentru că iubirea divină le-a atins inima, apoi comuniunea eubaristică le-a deschis ochii sufletului să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa şi fiinţa lor.
Pelerinajul este un bun prilej de împrospătare a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei. Experienţa unui pelerinaj poate fi un bun prilej pentru cei care au credinţa mai slabă să şi-o întărească văzând credinţa mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puţină se întăresc văzând răbdarea altora; cei cei se roagă mai puţin se îmbogăţesc şi se învoiesc din rugăciunea fierbinte a altora.
În general pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multă viaţă spirituală, pe care nu o găsesc totdeauna în parohia căreia îi aparţine sau pentru că s-au obişnuit prea mult cu aceasta. În pelerinaj, Duhul Sfânt trezeşte în om dorinţa de învoire a vieţii , iar când pelerinajul este însoţit de rugăciuni, spovedanie, împărtăşanie, convorbiri duhovniceşti, el este izvor de bucurie şi pace exterioară, un prilej de îmbogăţire spirituală. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaştele sfinţilor, icoanele şi persoanele cu viaţa smerită devine izvor de bucurie, iubire şi luminare interioară a pelerinului.
Pacea şi bucuria adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sunt duse de pelerini în casele lor, în biserica lor, în societate. Astfel, pelerinii purtători şi martori ai Duhului lui Hristos în lume, devin misionari fără să pretindă aceasta. Pelerinii duc cu ei ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinţii pe care îi venerează. Predicile, rugăciunile, sfinţirea apei, spovedania, cântările religioase, cărţile, icoanele, obiectele religioase (suvenire) fac din pelerinaj o lucrare misionară prin care se manifestă taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubirii oamenilor faţa de Dumnezeu.
Pelerinajul, de-alungul timpului, a avut o influenţă benefică asupra vieţii persoanelor şi popoarelor: au contribuit la învoirea vieţii religioase, au consolidat identitatea şi unitatea spirituală a comunităţilor umane dintr-o regiune, au contribuit la îmbogăţirea culturii popoarelor şi au imprimat civilizaţiei umane universale dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului şi a vieţii veşnice.
“Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia fără de care nimeni nu v-a putea vedea pe Dumnezeu.”(Evreii 12,14).
Actul de pelerinaj presupune implicaţii legate de folosul nostru sufletesc. Pelerinul se dăruieşte unui efort duhovnicesc în scopul îmbogăţirii sufletului său şi nu se aşteaptă la odihnă, timp liber sau relaxare. Pelerinajul atunci când este intens trăit şi corect înţeles are motivaţii multiple şi semnificaţii spirituale profunde.
Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze şi să venereze locurile sfinte, mormintele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici renumiţi.
În timpul pelerinajului, Dumnezeu şi omul se caută reciproc. “Dumnezeu Pelerinul în căutarea omului şi omul-pelerin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos.” (Ioan 16,28; 12,32). Iisus se naşte ca Om, pe când Maria şi Iosif călătoreau spre Betleem, apoi pleacă în Egipt. După ce revine în Galileea, Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Iisus, în vârstă de 12 ani, ştie că Templul Sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din Ceruri, dar în acelaşi timp, templul ca loc sfânt reprezintă şi taina însăşi a lui Hristos, căci Fiul este în Tatăl şi Tatăl este în Fiul. (Ioan 10,38; 14,11, 17, 21), iar în Iisus Hristos “ locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Coloseni 2,9).
Intrarea Domnului în Ierusalim reprezintă sensul cel mai sacru al pelerinajului; Ierusalimul pământesc devine prefigurare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc.
Pelerinul resprins dintre oameni în Ierusalim prin răstignire revine între ei prin înviere. Iisus-Pelerinul înviat nu mai merge spre templul din Ierusalimul pământesc, ci spre Ierusalimul ceresc al învierii, călătorind ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însoţit de un pelerinaj interior, spiritua, la “locurile Sfinte“ din Sfânta Scriptură. Acest pelerinaj încălzeşte inimile lui Luca şi Cleopa pentru că iubirea divină le-a atins inima, apoi comuniunea eubaristică le-a deschis ochii sufletului să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa şi fiinţa lor.
Pelerinajul este un bun prilej de împrospătare a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei. Experienţa unui pelerinaj poate fi un bun prilej pentru cei care au credinţa mai slabă să şi-o întărească văzând credinţa mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puţină se întăresc văzând răbdarea altora; cei cei se roagă mai puţin se îmbogăţesc şi se învoiesc din rugăciunea fierbinte a altora.
În general pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multă viaţă spirituală, pe care nu o găsesc totdeauna în parohia căreia îi aparţine sau pentru că s-au obişnuit prea mult cu aceasta. În pelerinaj, Duhul Sfânt trezeşte în om dorinţa de învoire a vieţii , iar când pelerinajul este însoţit de rugăciuni, spovedanie, împărtăşanie, convorbiri duhovniceşti, el este izvor de bucurie şi pace exterioară, un prilej de îmbogăţire spirituală. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaştele sfinţilor, icoanele şi persoanele cu viaţa smerită devine izvor de bucurie, iubire şi luminare interioară a pelerinului.
Pacea şi bucuria adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sunt duse de pelerini în casele lor, în biserica lor, în societate. Astfel, pelerinii purtători şi martori ai Duhului lui Hristos în lume, devin misionari fără să pretindă aceasta. Pelerinii duc cu ei ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinţii pe care îi venerează. Predicile, rugăciunile, sfinţirea apei, spovedania, cântările religioase, cărţile, icoanele, obiectele religioase (suvenire) fac din pelerinaj o lucrare misionară prin care se manifestă taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubirii oamenilor faţa de Dumnezeu.
Pelerinajul, de-alungul timpului, a avut o influenţă benefică asupra vieţii persoanelor şi popoarelor: au contribuit la învoirea vieţii religioase, au consolidat identitatea şi unitatea spirituală a comunităţilor umane dintr-o regiune, au contribuit la îmbogăţirea culturii popoarelor şi au imprimat civilizaţiei umane universale dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului şi a vieţii veşnice.
“Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia fără de care nimeni nu v-a putea vedea pe Dumnezeu.”(Evreii 12,14).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu