luni, 30 decembrie 2013

Lagărele comuniste din România

Gabriel Blaga VII B

Începând cu luna martie a anului 1945, Partidul Comunist Român (P.C.R.) din Republica Populară Română[1] a declanşat o teroare foarte bine organizată împotriva opozanţilor săi politici, sursa de inspiraţie fiindu-i modelul gulagului[2] sovietic[3]. Cu ajutorul sistemului temniţelor şi al lagărelor şi coloniilor de muncă forţată, Partidul Comunist a urmărit distrugerea clasei politice româneşti interbelice, eliminarea elitei intelectuale a României, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi şi greco-catolici care se opuneau comunismului şi, în general, represiunea împotriva tuturor acelor persoane care s-au împotrivit instaurării aşa-numitei „democraţii populare”, impuse de regimul comunist după Al Doilea Război Mondial.
În anii comunismului, în România au existat patruzeci şi patru de penitenciare principale şi şaptezeci şi două de lagăre de muncă forţată destinate special deţinuţilor politici, opozanţi ai sistemului. Acestea erau răspândite pe întreg teritoriul ţării, dar cu precădere se găseau în sudul acesteia. Majoritatea deţinuţilor politici au trecut prin cel puţin două dintre lagărele sau închisorile comuniste destinate lor. Aceste instituţii ale statului român se aflau tot sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi pot fi clasificate în următoarele categorii:
  • penitenciare ale reeducării (caracterizate prin aplicarea modelelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă) existau la: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsulă etc.;
  • închisori de exterminare a elitei politice şi intelectuale existau la: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti etc.;
  • lagăre de muncă existau la: Canalul Dunăre - Marea Neagră (Peninsulă, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei etc.;
  • închisori de tiraj şi tranzit existau la: Jilava, Văcăreşti etc.;
  • închisori de anchetă existau la: Rahova, Malmaison, Uranus etc.;
  • închisori pentru femei existau la: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni etc.;
  • penitenciare pentru minori existau la: Târgşor, Mărgineni, Cluj etc.;
  • penitenciare spital existau la: Târgu Ocna, Văcăreşti etc.
Abuzurile asupra persoanelor şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic aplicate deţinuţilor din aceste penitenciare ale deţinuţilor politici. Dintre aceste pedepse amintim doar câteva:
  • diferite metode de tortură –spre exemplu, în lagărul de la Valea Neagră condamnaţii erau obligaţi să stea înghesuiţi câte doi într-o cutie fără acoperiş o noapte întreagă;
  • munca forţată –condiţiile de muncă din lagărele şi coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure şi mai greu de imaginat pentru noi. Deţinuţii erau puşi să muncească până la epuizare fizică şi psihică în condiţiile în care normele zilnice de muncă erau totdeauna mărite de la o zi la alta iar hrana pe care o primeau era un fel de terci, lipsit de orice valoare nutritivă. Cu toate aceste condiţii vitrege impuse, neîndeplinirea normei de muncă atrăgea pedepsirea „leneşului” prin bătaie, atârnarea cu capul în jos sau aruncarea la carceră;
  • izolarea –izolatoarele din închisori au fost numite diferit de către deţinuţii care au trecut prin ele: „zarcă” se numea cel de la penitenciarul Aiud, „neagră” cele din Sighet şi Jilava, „cazincă” cel din Suceava etc. Condamnaţii din secţiile speciale au executat chiar pedepse într-o izolare totală, în condiţii de mizerie şi înfometare extreme, greu suportabile de către orice persoană;
  • cazarea –un fenomen caracteristic penitenciarelor româneşti a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulţi ani de detenţie, condamnaţii politici au dormit pe jos, pe rogojini sau în celule neîncălzite pe toată perioada detenţiei şi indiferent de anotimp. Spre exemplu, unii nu aveau nici măcar dreptul la pernă şi aşternut;
  • alimentaţia şi asistenţa medicală –în general, alimentaţia era aceeaşi în întregul sistem penitenciar, cu deosebirea că la secţiile pentru deţinuţi politici aceasta era foarte puţină şi de foarte proastă calitate, insuficientă supravieţuirii. În privinţa asistenţei medicale, aceasta era de cele mai multe ori absentă. Unora dintre deţinuţi le era interzis chiar dreptul la asistenţă medicală. În unele cazuri, pentru a se obţine o asistenţă medicală mai bună a fost nevoie ca deţinuţii să recurgă la greva foamei. În astfel de cazuri, fiind suspectaţi că urmăresc obţinerea unor avantaje prin greva foamei, deţinuţii au fost lăsaţi în cea mai cruntă mizerie, alături de tineta cu fecale, săptămâni întregi. Dimpotrivă, dacă erau suspectaţi că vor să îşi ia cu adevărat viaţa, deţinuţii erau alimentaţi artificial şi abuziv, împotriva voinţei lor.
La începutul anilor 1950, în aceste lagăre comuniste lucrau aproximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Însă o cifră exactă a populaţiei din temniţele comuniste, pe toată perioada existenţei lor, nu se cunoaşte. S-au identificat în arhiva fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor un număr de aproximativ 90.000 de fişe de foşti deţinuţi politici, încarceraţi în perioada 1945-1989, însă numărul real al victimelor comunismului este mult mai mare, având în vedere că mulţi deţinuţi politici au fost încarceraţi fără proces iar actele lor de detenţie nu au fost întocmite. Trebuie ţinut cont şi de faptul că regimul comunist a încercat mereu să ascundă dimensiunea reală a acestei represiuni.
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, înfiinţată după evenimentele din decembrie 1989, a ajuns la concluzia că în jur de 600.000 de persoane au fost condamnate pe criterii politice în perioada 1945-1989, iar în total se poate estima că cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la aproximativ două milioane de persoane.


[1] Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituţii care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.
[2]Gulag” este o prescurtare a numelui „Administraţiei Generale a Lagărelor de muncă” din fosta U.R.S.S. În limba rusă, grafia originală a numelui este „Glavnoe upravlenie ispravitelno-trudovîh lagherei”. Instituţia a fost o ramură a poliţiei interne (miliţia) şi a serviciilor de securitate sovietice care controlau sistemul penal al lagărelor de muncă forţată şi a închisorilor şi lagărelor de detenţie şi de tranzit asociate. Deşi grafia originală rusească foloseşte numele de „Gulag” numai la singular, acesta nu a denumit niciodată un singur lagăr ci totalitatea acestora din subordinea instituţiei.
[3] Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) a existat din 1922 până în 1991. Formarea sa a fost punctul culminant al Revoluţiei ruse din 1917, cea care l-a îndepărtat de la putere pe ţarul Nicolae al II-lea. U.R.S.S. era constituită din mai multe Republici Sovietice Socialiste (R.S.S. -uri). Numărul acestora a variat de-a lungul timpului; la data dezmembrării, U.R.S.S. număra cincisprezece republici componente. Un soviet a fost, la origine, un consiliu local al muncitorilor în ultimele zile ale Imperiului Ţarist. Aceste consilii şi termenul prin care erau numite au fost adoptate de bolşevici care le-au văzut ca pe unitatea de organizare de bază a societăţii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu