Istoria Ju-Do

Mihai Cristian Tănasie -cls a VIII-a A

Motto:
Importantă în viaţă nu este victoria, ci lupta;
esenţialul nu este să învingi, ci să lupţi bine.

Judo este o artă marţială japoneză. A fost dezvoltat din ju-jitsu de către Jigoro Kano în 1882, care a eliminat loviturile şi unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. Principiile sale se bazează pe folosirea supleţei în locul forţei brute. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări şi luxări. Judo a fost un model al artelor marţiale japoneze moderne, gentai budo, dezvoltate din şcolile japoneze tradiţionale. La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, şi-a pierdut treptat caracterul şi proprietăţile de artă marţială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică.
Practicantul judoului se numeşte judoka. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către J.Kano în 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe şi negre.
Pentru cunoaşterea originii acestui sport trebuie să ne întoarcem cu aproape 2000 de ani în urmă în vechea Japonie, unde samuraii, cavalerii şi nobilii practicau mai multe genuri de exerciţii, precum: scrima, tirul cu arcul, aruncarea suliţei, etc. Unul dintre aceste exerciţii era şi jiu-jitsu, care pare a-şi avea originea în vechea formă de luptă corp la corp din Japonia numită Sumo.
Se aminteşte într-o scriere veche de o luptă între Nomino Sukune şi Taimano Uchaya în timpul celui de-al doilea împărat Suini (anul 70 î.e.n.). Judecând după rezultatul întrecerii se pare că din această perioadă datează practicarea jiu-jitsu-ului, deoarece Sukune şi-a omorât adversarul printr-o „lovitură de picior”. Mai târziu, în timpul perioadei Kamakura (1185-1333) războinicii, pentru a-şi sluji mai bine stăpânii, au început să studieze arta luptei neînarmate, a „luptei corp la corp”, numită jiu-jitsu. Această luptă era compusă din mai multe exerciţii fără arme, la care se foloseau din când în când şi pumnale sau săbii. Genul de atac era de cele mai multe ori aruncarea, lovirea, ţinerea adversarului la sol, forţarea şi contorsionarea braţelor şi picioarelor adversarului, pentru a-i produce durere sau pentru a i le fractura. Aceste forme de luptă erau practicate numai de nobilii samurai şi de războinicii lor, metodele de predare fiind secrete şi foarte greu transmise altora.
În 1882 Jigoro Kano, împreună cu câţiva prieteni devotaţi, care-i împărtăşeau entuziasmul, au închiriat o clădire în Tokio, unde au stabilit prima şcoala de judo, pe care au numit-o Kodokan, punând astfel bazele unei noi forme de luptă. Prin urmare, au denumit materia de predare „judo” în loc de jiu-jitsu. „Jiu” (sau „Ju”) înseamnă blândeţe sau cedare, „Jitsu” (sau „Jutsu”, „Jiutsu”) înseamnă artă sau priză artistica iar „Do” înseamnă cale sau principiu. În felul acesta Jiu Jitsu înseamnă „arta de a ceda la început şi de a obţine apoi victoria”, în timp ce Judo înseamnă calea sau principiul acesteia.
Să presupunem că notăm forţa unui copil de clasa a VII-a, bine dezvoltat fizic, cu zece unităţi, şi a unui alt copil, de clasa a V-a, dezvoltat normal, cu şapte unităţi. Dacă vom aşeza pe cei doi copii faţă în faţă la distanţa de 30 de cm. şi-i vom pune să ridice braţele îndoite din coate la nivelul pieptului, împingându-se palmă în palmă, vom observa că cel de clasa a VII-a va învinge, oricât de mult ar încerca celălalt să se opună. Vom repeta acelaşi exerciţiu, în schimb îi vom spune copilului care reprezintă forţa mai mică, de şapte unităţi, că în momentul când împingând va simţi că nu mai poate rezista forţei celuilalt să execute un pas înapoi apropiind palmele de piept, fără a scăpa priza. Cu siguranţă vom observa imediat dezechilibrarea celui cu forţă mai mare spre înainte, ajungând într-un moment critic de dezechilibru în care cel cu forţă mai mică poate foarte uşor, numai cu jumătate din forţa de care dispune, să-l doboare. Acesta este un exemplu de a învinge un adversar prin cedare. Un alt exemplu: imaginaţi-vă că oricare dintre voi vă aflaţi pe o cărare de munte. Într-o parte se află muntele iar în cealaltă parte se află o prăpastie. Din sens opus se apropie un alt băiat mai mare, care vrea să vă împingă în prăpastie. Dacă vă veţi opune, oricât aţi încerca, celălalt, fiind mai mare, va reuşi să vă învingă. Încercaţi totuşi ca atunci când începe să vă împingă spre prăpastie să opuneţi puţină rezistenţă, după care, printr-o mişcare bruscă, executaţi un pas lateral. În acel moment, cel care execută mişcarea de împingere, nemaiîntâlnind rezistenţă se va dezechilibra spre înainte, fiind foarte uşor de împins spre prăpastie. Din aceste exemple, se poate deduce foarte uşor ca în judo principala calitate ce trebuie dezvoltată, alături de celelalte calităţi motrice şi anume: forţa, viteza, îndemânarea, etc., este gândirea, adică elasticitatea luării deciziei de finalizare a unei acţiuni începute.
În ţara noastră judo-ul a pătruns în anul 1928, fiind practicat în cercuri mai restrânse pentru ca mai apoi, în 1957, să apară primele echipe de club în Bucureşti, Arad şi Cluj-Napoca.