.jpg)
Dascălul din Butucani, un sat bogat de munte de pe plaiurile transilvane, se numea Pintilie. Dascălul acesta era cântăreţ vestit şi tare îi mai plăceau murăturile, pe care, când era răguşit, le bea cu gălbenuş de ou pentru a-şi drege glasul. Dascălul a avut doi copii: o fată pe care a măritat-o cu Petrea Ţapului şi pe Trandafir. Băiatul dascălului, Trandafirică, urmează şcolile bisericeşti şi după terminarea studiilor devine preot în Butucani.
Părintele Trandafir erau un om bun, harnic, vorbea frumos şi cumpănit, se vedea că avea multă carte şi cânta chiar mai frumos decât tatăl său, dascălul Pintilie. Dar preotul era şi un om greu la vorbă şi aspru la judecată: spunea oamenilor verde în faţă ceea ce îl nemulţumea la ei iar acest fel al său de a fi îi creează dificultăţi cu cei din sat. De aceea n-a putut rămâne prea mult timp şi în bună pace preot la Butucani. Oamenii l-au reclamat la protopop pentru că le făcea prea multe observaţii. Însă părintele Trandafir avea dreptate în privinţa sătenilor: le plăceau prea mult pomenile şi ospeţele iar preotul nu mergea bucuros acolo.
Dar nu doar în săteni „da cu vorba” părintele Trandafir, creându-şi probleme, ci şi în protopopul la care „darurile au mai mult înţeles” decât vorbele, „iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă”.
Aceasta fiind situaţia, după doi ani de stat în Butucani, „pentru buna înţelegere între credincioşi”, protopopul îl mută pe părintele Trandafir de la Butucani la Sărăceni, un sat sărac de pe Valea Seacă.
Nefiind nici el bogat („desagii îi erau deşerţi”), foarte greu i-a fost părintelui Trandafir (cu nevastă şi doi copii mici, pe atunci) să treacă de la bogatul Butucani la Sărăceni, satul sărac şi fără popă; căci nici unul nu stătuse vreodată aici mai mult de trei zile. Însă vorba înţeleaptă spune că „popa face treaba satului iar satul să îngrijească de traista popii”. Aşa că părintele Trandafir îşi ia munca de preotul în serios şi nu se gândeşte la cele lumeşti. Îşi pune în gând să facă din săteni din Sărăceni oameni cu frică de Dumnezeu, harnici şi cu stare.
Prima duminică de când ajunsese în sat, la slujbă vine lume multă la biserică, mai degrabă curioasă să-l vadă pe noul preot. Părintele ţine o predică foarte frumoasă în care arată cum Dumnezeu, din iubire pentru oameni, i-a creat pe aceştia pentru a fi fericiţi. Astfel că cel care „din vina sa ori în urma altor întâmplări simte numai amar şi necazuri într-astă lume nu poate iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc”. Cei leneşi, spune preotul, sunt păcătoşi pentru că ei nu întind nici măcar mâna pentru a primi darul lui Dumnezeu. După această slujbă deosebită, sătenii se întorc entuziasmaţi acasă convinşi fiind că „aşa popă n-a mai fost în Sărăceni” şi că acum au şi ei un popă ca la „un sat cinstit”.
Însă mai apoi, entuziasmul sătenilor dispare şi chiar în a doua duminică după venirea în Sărăceni preotul nu mai avea cui să vorbească la slujbă. Şi asta pentru că oamenii nu se schimbă doar la auzul vorbelor frumoase ale părintelui şi din ce în ce mai puţini dintre ei calcă pragul bisericii.
Atunci pentru a-şi duce munca de transformare a sătenilor până la capăt, părintele Trandafir schimbă metoda de a-i convinge pe aceştia şi nu mai aşteaptă oamenii la biserică ci merge el la oameni şi pe unde îi prinde pe acolo le ţine sfaturi. Dar după „vrun an de zile” nici aşa nu reuşeşte să-i urnească din loc.
Nemaiştiind ce altă metodă să folosească spre a-i convinge să îşi schimbe felul de a fi şi modul de viaţă, preotul apelează la următorul demers: de cum îi întâlneşte începe să-i facă de râs, să glumească pe seama lor şi să-i batjocorească pentru că sunt leneşi. Se ajunge astfel în situaţia în care sătenii „cale de-o poştă se feresc din drumul popii” pentru a scăpa de „tăndăluiala” acestuia. Dar nici în acest fel nu a reuşit preotul să-i schimbe pe oamenii din Sărăceni şi să-i aducă pe căile cele bune. Singurul rezultat a fost că după atâta „tândălitură[1]” oamenii încep să-i spună preotului „popa Tanda”. De unde se vede că preotul a început ocara iar oamenii i-au răspuns asemenea.
Însă neînţelegerile dintre preot şi săteni nu se opresc deloc aici. După doi ani de zile de ocară, odată supăraţi pe preot, sărăcenii merg şi ei la protopop şi la episcopie ca să scape de popa Tanda, aşa cum făcuseră cei din Butucani. De astă dată, însă, acum când îşi dorea şi el, preotul nu mai pleacă din sat căci episcopul, „un suflet bun”, îi dă dreptate părintelui şi popa Tanda rămâne tot în Sărăceni.
Întristat că nici nu reuşise să-i schimbe pe săteni în bine şi nici să plece din Sărăceni, părintele Trandafir îşi priveşte cu alţi ochi propria sa viaţă. Nu avea nici un venit, birul de la enoriaşi pentru cele sfinte era doar cu numele, cei născuţi se botează din milă iar celor morţi li se face pomană de către popă. Acasă, soţia lui este bolnavă, are acum patru copii mici de hrănit şi îngrijit… „o casă numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.” Îl cuprinde dezamăgirea şi ajungând la slujbă începe să plângă şi suspinând se roagă cu înfocare Atotputernicului Dumnezeu: „Puternice Doamne! Ajută-mă!”
Până atunci, popa Tanda se îngrijise mai înainte de toate de biserică şi de enoriaşi, dar de atunci încolo „începu a se face şi el om ca lumea, a se îngriji mai-nainte de toate de binele casei sale”. Devine un bun gospodar şi folosindu-se de ce mai rămăsese din zestrea preotesei îşi face un gard în jurul curţii, la gard construieşte o poartă, curăţă pământul de buruieni, îl desţeleneşte, tocmeşte oameni din sat ca să-l are, seamănă legume şi păpuşoi în grădină, îşi cumpără cal şi trăsură etc. După toace aceste lucruri bune, veselia şi voia bună încep să revină în casa părintelui Trandafir.
Când se apropie Paştele, popa Tanda vrea să meargă la târg. Cum trăsura lui nu avea lese[2] şi arăta ca vai de lume, popa s-a apucat să le împletească singur. Apoi, ajutat de consăteanul Marcu, a făcut mai multe lese pe care le-a vândut la târg. Cu banii câştigaţi a pregătit cele necesare pentru ziua Rusaliilor, pentru preoteasă a cumpărat o rochie nouă, pentru băieţei papucaşi iar Măriucăi, fiica lui cea mai mică, i-a cumpărat pălărie din paie cu două flori roşii.
Ajuns acasă cu cumpărăturile, cu făină albă, unt, zahăr… părintele repară casa şi ferestrele şi văruie pereţii casei şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Acum, când totul arată atât de bine şi îngrijit, preoteasa poate să scoată din ladă icoana maicii Domnului cu chipul Sfintei Mării, la care ţinea atât de mult, s-o pună pe perete şi s-o împodobească cu flori de busuioc. Bucuros şi mulţumit de cele înfăptuite, în acea zi de Rusalii popa Tanda a cântat mai frumos ca niciodată.
În timpul care s-a scurs de atunci, popa Tanda a făcut minuni în Sărăceni, toţi sătenii i-au urmat exemplul şi sunt acum oameni cu stare iar Sărăceniul nu mai este un sat sărac ci unul bogat. Biserica are acum pereţi albi şi un turn sclipitor, drumul spre biserică este neted ca masa şi vârtos ca sâmburele de cireaşă, în dreapta şi în stânga drumului sunt acum nuci stufoşi la care omul priveşte cu drag şi se poate odihni la umbra lor. Datorită schimbărilor începute de părintele Trandafir, acum în faţa bisericii se află o şcoală iar în sat există primărie.
În tot acest timp, popa Tanda îmbătrânise, avea nepoţi de la Măriuca iar Marcu îi devenise cuscru. Oamenii din sat nu-şi mai spuneau: „Popa este omul dracului!” ci „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”
Precum spune proverbul că „omul sfinţeşte locul” aşa şi părintele Trandafir, popa Tanda, a făcut prin puterea exemplului său din satul Sărăceni, cu oameni leneşi, un sat frumos şi bogat cu oameni harnici care se mândresc cu realizările lor.
Se vede treaba că rugămintea înlăcrimată a popii Tanda către Dumnezeu, atunci când îşi pierduse nădejdea în sine şi în oameni, a fost ascultată. Dumnezeu l-a ajutat să depăşească toate greutăţile. L-a înzestrat cu o moralitate ireproşabilă, cu o personalitate puternică şi o demnitate bună de urmat de către săteni, făcând ca relaţia conflictuală iniţială dintre el şi aceştia să se transforme într-o relaţie de solidaritate şi prietenie veşnică. 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu