Popa Tanda

Oana Năstasie VII B

Părintele Trandafir, fiul dascălului Pintilie din Butucani, devine preot în satul natal. Oamenii din Butucani sunt înstăriţi şi gospodari dar nu le place să li se spună verde-n faţă ce defecte au. Ori, tânărul preot, deşi om cumpătat, harnic şi gospodar, este mult prea sincer şi direct şi nu poate trece cu vederea defectele acestea, motiv pentru care sătenii nu îl agreează. Ei fac intervenţii la protopop şi obţin transferul părintelui Trandafir de la ei din sat în Sărăceni, aşezat pe Valea Seacă.

Locuitorii din Sărăceni erau neînchipuit de leneşi şi lipsiţi de orice spirit gospodăresc, astfel încât aspectul satului era unul deplorabil. Hotărât să schimbe lucrurile, părintele le vorbeşte oamenilor veniţi în număr mare la biserică, pentru a-l vedea pe noul popă, despre necesitatea şi binefacerile muncii, dar în scurt timp oamenii nu mai frecventează biserica. Umblă apoi din casă în casă pentru a-i convinge pe fiecare, dar nu reuşeşte nici în acest fel.  Începe atunci să îi ironizeze pe săteni, ba chiar să îi batjocorească, fără însă a reuşi să-i clintească din nepăsarea lor. Şi după atâta „tăndălitură[1]” oamenii l-au numit „Popa Tanda” şi aşa i-a rămas numele. Ca să scape de el, sătenii din Sărăceni merg la episcopie şi cer mutarea părintelui Trandafir din localitate, dar episcopul nu îl mută.

După doi ani de încercări zadarnice, părintele constată că i s-au terminat toate resursele de trai iar casa lui devenise mai ceva ca a sătenilor: „O soţie bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casă numai hârb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.”

Împins de necesitatea de a-şi hrăni familia, preotul se apucă de lucru: repară casa, îngrădeşte curtea, cultivă grădina, împleteşte lese[2] pe care le vinde la târg pe bani buni. Face cumpărături pentru ziua de Rusalii şi se întoarce acasă. Viaţa preotului se schimbă: „Preoteasa avea rochie nouă, cei trei [copii] mai mărişori aveau papucaşi din oraş, Măriuca cea mai micuţă avea o pălărie de paie cu două flori roşii, iară pereţii erau albi chiar şi pe dinafară, ferestrele erau întregi, casa era luminoasă şi icoana Sfintei Mariei Maicii Preacurate se vedea bine cum era pusă sus, între ferestre, şi împodobită cu florile crescute pe marginea straturilor. Făină albă, carne, unt, ba chiar şi zahăr a adus popa de la oraş.”

Rezultatele muncii părintelui Trandafir nu întârzie să se vadă iar situaţia familiei sale devine tot mai prosperă. Sătenii văd, se minunează de cele făcute de părinte şi încet, încet îi urmează exemplul. În câţiva ani satul devine de nerecunoscut iar oamenii sunt înstăriţi şi gospodăriile lor bine întreţinute.

„Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic. Dacă părul cărunt şi barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilaşii cu care se joacă înspre seară la laiţa cea de dinaintea casei sunt copilaşii lui.”

«Un om din sat trece, le pofteşte „bună odihnă” şi-şi zice: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”»

---

[1] A pălăvrăgi, a sporovăi, a cicăli, a umbla mult şi fără rost.

[2] (Cu singularul “leasă”) Împletitură de nuiele în formă de grătar, de gard, de coş etc., folosită, singură sau ca element component, în numeroase scopuri practice.