Sfinxul românesc

Alexandra Maria Popescu VII B

Situat la înălţimea de 2.216 m, Sfinxul, aşa cum este numit din cauza asemănării sale cu un cap uman, s-a format prin eroziune eoliană de-a lungul unei perioade îndelungate de timp. Asemănarea sa cu un sfinx şi accesul uşor în zonă au făcut ca această formaţiune geologică să devină o atracţie turistică importantă.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost pur şi simplu fascinaţi de această minunăţie a naturii. Drept dovadă stă mărturie şi cea mai veche fotografie ce are sfinxul din Bucegi ca personaj principal. Aceasta datează din anul 1900, când tehnica fotografică era abia la începuturile ei. Gândindu-ne la această situaţie, putem foarte uşor să ne dăm seama cât de important a fost Sfinxul nostru pentru oameni dacă în acele timpuri în care aparatele de fotografiat cântăreau extrem de mult a existat cineva interesat să îl fotografieze. Această fotografie poartă numele de „Babele din Caraiman”.

Prima denumire oficială de „Sfinxul din Bucegi” datează din 1935 şi se găseşte într-un articol al unei publicaţii numită „Buletin Alpin”. Astfel, odată ce această denumire a fost dată, a mai rămas doar un pas până la a deveni oficială. A doua numire de Sfinx a apărut în „Revista Română” înfiinţată de Alexandru Bădăuţă (1901-1983), cel ce a înfiinţat şi Oficiul Naţional de Turism.

Pentru a cunoaşte mai multe despre Sfinxul românesc este necesar să coborâm şi mai mult în timp, până la primii locuitori ai acestor meleaguri. Geografia sacră a Munţilor Bucegi este una bogată şi minunată. Cercetătorul şi etnograful Nestor Urechia în volumul „Zânele din Valea Cerbului” spunea printre altele că Sfinxul românesc este capul cioplit al Sfântului Ioan Botezătorul. În relatarea lui, foarte important este teonimul[1] pomenit care duce îndată cu gândul la Kog-a-Ion, muntele sacru al dacilor, despre care iată ce scrie Strabon în „Geografia” sa: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel ca numele râului care curgea alături.”

În albaneză, dialectul aromân şi limba tracică, „koka” înseamnă „cap”. În daco-română, substantivele care trimit la sensul de „cap” sunt: cucă[2], cucui[3] şi chică[4]. Aşadar se pare că în limba geto-dacilor, Kogaion se referea chiar la Sfinxul românesc.

Misterele nu se opresc aici. Astfel, actualul nostru Sfinx are aceeaşi înălţime cu sfinxul egiptean de la Gizeh precum şi aceeaşi expresie! Sfinxul românesc poartă căciula nobilă dacică iar sfinxul egiptean poartă vălul regal al faraonilor.

Că muntele era considerat unul sfânt, motivat şi de capul (koga) cioplit al unei străvechi divinităţi autohtone, o demonstrează şi denumirea unui trib geto-dac, Caucoenses, situat în curbura Carpaţilor, apoi Ţara Cauca, ţinut plasat de Ammianus Marcellinus[5] în aceeaşi zonă, precum şi localitatea dacică, atestată, Ba-cauca, sugerând chiar oronimul[6] Bucegi.

---

[1] Numele unui zeu, divinităţi, sfânt etc.

[2] Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene, pe care o purtau domnitorii români în timpul ceremoniilor.

[3] Umflătură la cap, precum şi moţ de pene la capul păsărilor.

[4] Părul de pe cap; în special, păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete.

[5] Ammianus Marcellinus (cca. 332-395 e.n.) - general roman de origine greacă și ultimul mare istoric latin. Este autorul operei istorice “Res gestae”, formată din 31 de cărți, dintre care s-au păstrat ultimele optsprezece, referitoare la perioada 353-378 e.n., tratând marile migrații ale popoarelor din zona Mării Mediterane. Ele cuprind informații prețioase și pentru istoria României. Vorbind despre campania nord-dunăreană a împăratului Valens (367), pomenește cetatea Dafne (în zona Olteniței) și Munții Serilor, două toponime din secolul al IV-lea.

[6] Oronime -nume geografice ale diferitelor forme de relief; toponime.