O întrebare -Mai multe răspunsuri!

Simple şi banale, în aparenţă, aceste întrebări doresc să vă testeze, în primul rând, cunoştinţele. Însă, mai mult decât atât, ele vor să creeze profunzime şi un simţ critic al gândirii prin deschiderea unor îndoieli şi dezbateri individuale sau colective care să ne elibereze mintea de stereotipuri, să descătuşeze creativitatea şi gândirea logică, bazată pe argumente.

Cum a apărut viaţa?

Vă aşteptăm răspunsurile la adresa:

revistaisalnita@yahoo.com

Zâmbete... chinezeşti!

Dacă vei fi întrebat…

Un om, care trebuia să plece departe pentru câtăva vreme, îi porunci fiului său:
– Dacă cineva întreabă de mine, poţi să-i spui că tatăl tău a trebuit să plece, pentru puţin timp, spre a rezolva o chestiune neînsemnată. Nu uita legile ospeţiei, pofteşte-l pe om înăuntru şi oferă-i o ceaşcă de ceai.
Ştiindu-şi fiul cam nătâng, de teamă că ar putea uita instrucţiunile date, tatăl le scrise pe un bileţel şi i-l dădu acestuia, care îl vârî în mâneca robei.
Din când în când, după plecarea tatălui, fiul scotea bileţelul afară şi îl recitea.
Trecură astfel trei zile, fără să vină careva să întrebe de tatăl său. Crezând că n-o să le mai treacă nimeni pragul casei şi că nu va mai avea nevoie de instrucţiuni, băiatul aruncă bileţelul în foc.
În cea de-a patra zi, pică totuşi un musafir.
– Unde ţi-e tatăl? întrebă musafirul.
Băiatul îşi vârî imediat mâna în mâneca robei şi căută bileţelul. Scotoci ce scotoci, dar nu-l putu găsi. Atunci strigă, tulburat:
– Nu mai e!
Surprins, musafirul, întrebă:
– Nu mai este? Vai, când s-a întâmplat?
– L-am ars aseară!

Toba şi boul

Un om zise:
– În satul nostru există o tobă atât de mare încât atunci când este bătută se aude până la o depărtare de o sută de li.
Un altul zise:
– În satul nostru există un bou care, când vrea să bea apă, îşi întinde gâtul până la malul celălalt al fluviului Iantzî.
Primul om clătină a neîncredere din cap şi hotărî:
– Nu poate exista un bou atât de mare.
Al doilea om replică:
– Dacă nu ar exista un astfel de bou, de unde naiba aţi lua voi atâta piele ca să acoperiţi toba aia a voastră?

Caractere şi… caractere

Unui cărturar, care se prezentase la un examen, îi era tare greu să înjghebeze o compoziţie. Trimis de cei de-acasă, valetul se duse la intrarea în sala de examen, ca să afle noutăţi. Acolo văzu o mulţime de candidaţi ieşind, după ce dăduseră comisiei de examinare compoziţiile lor.
Se lăsa amurgul şi cărturarul aşteptat nu-şi mai termina de scris compoziţia.
Nedumerit, valetul se apropie de sluga altui candidat, întrebându-l:
– Ştii de câte caractere ar fi nevoie pentru scrierea unei compuneri?
– Păi, eu zic că vreo cinci sau şase sute de caractere ar fi de ajuns.
– Zău? exclamă valetul. Oare stăpânul meu să nu fi strâns în burta sa cinci-şase sute de caractere? Cum se face, atunci, că n-a ieşit din sala de examen?
– Nu-ţi face griji, îl linişti celălalt valet. Are, cu siguranţă, cinci sute de caractere în burta lui. Necazul este că nu le poate aduna pe toate laolaltă, aşa de repede.

Judecata cărturarului

Un ţăran sărac se mărturisi vecinului său:
– Dacă aş avea, cred că m-aş mulţumi cu o sută de mu de orezărie.
Auzind aceasta, vecinul deveni brusc gelos şi replică:
– Dacă tu vei avea o orezărie atât de mare, eu voi creşte zece mii de raţe, cărora le voi da drumul pe pământul tău să-ţi mănânce orezul.
De aici izbucni o ceartă înfocată, în care nici una din părţi nu cedă. Atunci hotărâră să meargă la judecător, pentru dreptate.
Neştiind unde se află Yamen -ul, cei doi umblau anapoda pe străzi.
La un moment dat, ajunseră în dreptul unei şcoli particulare, de stil vechi. Impresionaţi de zidurile şi de poarta impunătoare, luând clădirea drept Yamen, împricinaţii intrară în ea, luându-se la bătaie. Întâlnind un cărturar şi luându-l drept judecător, ei îşi descărcară necazul povestindu-i pricina ce-i adusese în faţa judecăţii. După ce îi ascultă cu răbdare, cărturarul le zise:
– Tu poţi pleca liniştit să-ţi cumperi orezăria. Poţi pleca şi tu, în căutare de raţe. Până veţi reuşi voi să aveţi ce vă doriţi, eu voi ajunge judecător. Iar atunci, vă asigur, voi judeca şi procesul vostru.

Note:
1. Aceste povestiri cu haz au fost selectate din lucrarea „Supă de ginseng. Povestiri umoristice chineze”, apărută la Editura Pentru Turism, Bucureşti, 1990, traducători: Xu Wende, Lia-Maria Andreiţă, Ion Andreiţă.
2. Li –Unitate de măsură. Un „li” = 500 de metri.
3. Caractere (unul dintre sensurile din text) = „Literele”, ideogramele chinezeşti.
4. Mu –Unitate de măsură a pământului, egală cu a cincisprezecea parte dintr-un hectar.
5. Yamen –Sediu al administraţiei locale. Un astfel de local cuprindea, de regulă, finanţele locale, judecătorii cu atribuţii în cauze civile şi penale, dar şi departamente pentru emiterea actelor şi politicilor administrative.

Tehnica Judo-ului

Mihai Cristian Tănasie -cls a VIII-a A

Perioada de iniţiere în tehnica judo-ului poate începe cu rezultate bune încă de la vârsta de 6-7 ani. Practica a demonstrat că învăţând judo de la aceasta vârstă aveţi posibilitatea de a acumula un bogat bagaj de deprinderi utile, de a cunoaşte şi a va însuşi o gama variată de procedee tehnice. Tehnica judo-ului la această vârstă se predă prin folosirea formelor variate şi atractive de „judo-joc”. Elementul de joc va fi introdus în învăţarea procedeelor tehnice, punându-se un accent deosebit pe ţinuta corectă în timpul poziţiilor statice. La 7-10 ani se trece la învăţarea căderilor, cu toate elementele de progres necesare, urmând în gradare metodică învăţarea principiilor tehnice ale luptei la sol (Ne Waza).
În judo, până la centura neagră, sunt şase categorii de clasificare sportivă, reprezentând gradul de pregătire (Kyu): centura albă, galbenă, portocalie, verde, albastră, maron. Fiecare purtător al unuia din aceste cordoane va trebui să cunoască executarea la perfecţie a procedeelor tehnice prevăzute în codul de clasificare.
1. Centura albă (Kyu 6) cuprinde următoarele procedee tehnice, poziţii şi deplasări: mai întâi va trebui să învăţaţi salutul (Ritsurei), care în judo este considerat o formă de respect manifestat faţă de profesor, partener şi, în cazul competiţiilor, faţă de juriu şi public. El se execută la începutul şi la sfârşitul tuturor formelor de practicare a judo-ului.
Salutul se poate efectua sub două forme şi anume: salutul din picioare (Ritsurei), care se execută atât la lecţii cât şi la competiţii; salutul din poziţia stând pe genunchi (Zarei), care este o formă mai ceremonială, folosită în (Kata) demonstraţiile de judo.
A doua grupă mare de execuţii pe care le veţi învăţa pentru centura albă va cuprinde prizele, poziţiile fundamentale şi deplasarea pe saltea. Prizele, sau Kumi Kata, joacă un rol important în judo, condiţionând tehnica dezechilibrării şi proiectării adversarului.
Poziţiile fundamentale în judo sunt:
a) de atac (Shizen-Notai): poziţie fundamentala spre dreapta -Migi Sizentai şi poziţie fundamentală spre stânga -Hidari Sizentai;
b) de apărare (Sigothai): poziţie de apărare spre dreapta (Migi-Jigothai) şi poziţie de apărare spre stânga (Hidari-Jigothai).
Deplasările pe saltea (Shintai) sunt: Ayumi-Asai, deplasare normală, Tsugi-Asai, deplasare cu pas adăugat şi Thai-Sabaki, deplasare prin evitarea contactului cu adversarul.
Alt mare capitol al judo-ului îl cuprinde tehnica căderilor (Ukemii), care pot fi: înapoi (Ushiro Ukemi), înainte (Mae Ukemi) şi lateral (Yoko Ukemi).
Ultimul punct din centura albă cuprinde învăţarea tehnicii dezechilibrărilor (Kuzushi). Aceste dezechilibrări constau în acţiuni de tragere sau împingere a adversarului cu ajutorul braţelor, şi anume: spre înainte (Mae-Kuzushi), spre înapoi (Ushiro-Kuzushi) şi lateral (Yoko-Kuzushi).
După ce fiecare dintre voi veţi executa cu mult succes toate aceste tehnici în faţa unei comisii de examinare, într-un mod ceremonios, veţi fi considerat sportiv judoka.
2. În continuare veţi învăţa procedeele tehnice cuprinse în următorul Kyu 5, sau centura galbenă, care constau din: Hiza-Guruma (roata la genunchi), Sasaie-Tsuri-Komi-Ashi (proiectare prin tracţiune), Koshi-Guruma (roata peste sold), Uki-Goshi (mica aruncare peste sold), Deashi-Barai (maturarea piciorului avansat), Tate-Shiho-Gatame (imobilizarea în patru puncte), Kata-Gatame (fixarea umărului), Okurieruime (ştrangularea în cruce inversă).
3. Pentru centura portocalie se vor prezenta copiii care au trecut cu succes cele două examinări (Kyu 6 şi 5) şi care împlinesc vârsta de 11-12 ani. Această perioadă se caracterizează prin trecerea treptată de la judo sub forma de joc la judo competitiv, adică la sporirea însuşirii elementelor tehnice ale luptei. Acum vor fi folosite formele specifice de luptă, Randori şi Shai, caracteristice acestei etape de stimulare a meritului competitiv.
Centura portocalie, sau Kyu 4, cuprinde următoarele procedee tehnice: Kouchi-Gari (mica secerare din interior), Ouchi-Gari (secerare din interior); Osoto-Gari (marea seceră exterioară); Seoinagi (aruncarea peste umăr), Yokoshio-Gatame (imobilizarea laterală cu pieptul), Kami-Shaigatame (imobilizarea în prelungire), Udehisigi-Juji-Gatame (luxarea braţului în cruce), Juji-Jime (ştrangularea în cruce).
4. Centura verde (Kyu 3) este valabilă pentru vârsta de 13-14 ani şi are următoarele procedee: Tai-O-Toshi (aruncare laterală, răsturnarea corpului), O-Goshi (mare aruncare peste şold), Harai-Goshi (secerarea şoldului), Tsuri-Komi-Goshi (aruncarea cu şold prin ridicare), Hadaka-Jime (ştrangularea cu mâinile libere), Gyaku-Kesa-Gatame (imobilizarea inversă), Kuzure-Kami-Shiho-Satame (imobilizarea pe deasupra în patru puncte), Kuzure-Tate-Shiho-Gatame (imobilizarea în prelungire prin blocarea braţelor).
5. Kyurile 2 şi 1 (centura albastră şi centura maro) vor fi susţinute în faţa comisiei de trecere a normelor de tehnicitate la vârsta junioratului (15-19 ani).

Istoria Ju-Do

Mihai Cristian Tănasie -cls a VIII-a A

Motto:
Importantă în viaţă nu este victoria, ci lupta;
esenţialul nu este să învingi, ci să lupţi bine.

Judo este o artă marţială japoneză. A fost dezvoltat din ju-jitsu de către Jigoro Kano în 1882, care a eliminat loviturile şi unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. Principiile sale se bazează pe folosirea supleţei în locul forţei brute. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări şi luxări. Judo a fost un model al artelor marţiale japoneze moderne, gentai budo, dezvoltate din şcolile japoneze tradiţionale. La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, şi-a pierdut treptat caracterul şi proprietăţile de artă marţială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică.
Practicantul judoului se numeşte judoka. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către J.Kano în 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe şi negre.
Pentru cunoaşterea originii acestui sport trebuie să ne întoarcem cu aproape 2000 de ani în urmă în vechea Japonie, unde samuraii, cavalerii şi nobilii practicau mai multe genuri de exerciţii, precum: scrima, tirul cu arcul, aruncarea suliţei, etc. Unul dintre aceste exerciţii era şi jiu-jitsu, care pare a-şi avea originea în vechea formă de luptă corp la corp din Japonia numită Sumo.
Se aminteşte într-o scriere veche de o luptă între Nomino Sukune şi Taimano Uchaya în timpul celui de-al doilea împărat Suini (anul 70 î.e.n.). Judecând după rezultatul întrecerii se pare că din această perioadă datează practicarea jiu-jitsu-ului, deoarece Sukune şi-a omorât adversarul printr-o „lovitură de picior”. Mai târziu, în timpul perioadei Kamakura (1185-1333) războinicii, pentru a-şi sluji mai bine stăpânii, au început să studieze arta luptei neînarmate, a „luptei corp la corp”, numită jiu-jitsu. Această luptă era compusă din mai multe exerciţii fără arme, la care se foloseau din când în când şi pumnale sau săbii. Genul de atac era de cele mai multe ori aruncarea, lovirea, ţinerea adversarului la sol, forţarea şi contorsionarea braţelor şi picioarelor adversarului, pentru a-i produce durere sau pentru a i le fractura. Aceste forme de luptă erau practicate numai de nobilii samurai şi de războinicii lor, metodele de predare fiind secrete şi foarte greu transmise altora.
În 1882 Jigoro Kano, împreună cu câţiva prieteni devotaţi, care-i împărtăşeau entuziasmul, au închiriat o clădire în Tokio, unde au stabilit prima şcoala de judo, pe care au numit-o Kodokan, punând astfel bazele unei noi forme de luptă. Prin urmare, au denumit materia de predare „judo” în loc de jiu-jitsu. „Jiu” (sau „Ju”) înseamnă blândeţe sau cedare, „Jitsu” (sau „Jutsu”, „Jiutsu”) înseamnă artă sau priză artistica iar „Do” înseamnă cale sau principiu. În felul acesta Jiu Jitsu înseamnă „arta de a ceda la început şi de a obţine apoi victoria”, în timp ce Judo înseamnă calea sau principiul acesteia.
Să presupunem că notăm forţa unui copil de clasa a VII-a, bine dezvoltat fizic, cu zece unităţi, şi a unui alt copil, de clasa a V-a, dezvoltat normal, cu şapte unităţi. Dacă vom aşeza pe cei doi copii faţă în faţă la distanţa de 30 de cm. şi-i vom pune să ridice braţele îndoite din coate la nivelul pieptului, împingându-se palmă în palmă, vom observa că cel de clasa a VII-a va învinge, oricât de mult ar încerca celălalt să se opună. Vom repeta acelaşi exerciţiu, în schimb îi vom spune copilului care reprezintă forţa mai mică, de şapte unităţi, că în momentul când împingând va simţi că nu mai poate rezista forţei celuilalt să execute un pas înapoi apropiind palmele de piept, fără a scăpa priza. Cu siguranţă vom observa imediat dezechilibrarea celui cu forţă mai mare spre înainte, ajungând într-un moment critic de dezechilibru în care cel cu forţă mai mică poate foarte uşor, numai cu jumătate din forţa de care dispune, să-l doboare. Acesta este un exemplu de a învinge un adversar prin cedare. Un alt exemplu: imaginaţi-vă că oricare dintre voi vă aflaţi pe o cărare de munte. Într-o parte se află muntele iar în cealaltă parte se află o prăpastie. Din sens opus se apropie un alt băiat mai mare, care vrea să vă împingă în prăpastie. Dacă vă veţi opune, oricât aţi încerca, celălalt, fiind mai mare, va reuşi să vă învingă. Încercaţi totuşi ca atunci când începe să vă împingă spre prăpastie să opuneţi puţină rezistenţă, după care, printr-o mişcare bruscă, executaţi un pas lateral. În acel moment, cel care execută mişcarea de împingere, nemaiîntâlnind rezistenţă se va dezechilibra spre înainte, fiind foarte uşor de împins spre prăpastie. Din aceste exemple, se poate deduce foarte uşor ca în judo principala calitate ce trebuie dezvoltată, alături de celelalte calităţi motrice şi anume: forţa, viteza, îndemânarea, etc., este gândirea, adică elasticitatea luării deciziei de finalizare a unei acţiuni începute.
În ţara noastră judo-ul a pătruns în anul 1928, fiind practicat în cercuri mai restrânse pentru ca mai apoi, în 1957, să apară primele echipe de club în Bucureşti, Arad şi Cluj-Napoca.

Încălzirea globală şi poluarea atmosferică

Simona Mihaela Gheorghiţă -cls a VII-a B

Între încălzirea globală şi poluarea atmosferică există o legătura specifică: poluarea atmosferică produce încălzirea globală. Principalii factori care duc la poluare, şi totodată la încălzirea globală, sunt: termocentralele, defrişarea pădurilor, gunoiul aruncat în ape şi în locurile neamenajate colectării sau depozitării gunoaielor. Datorită poluări stratul de ozon a început să se subţieze încet, încet, pe parcursul a mai multor ani. Dacă acesta ar dispărea complet razele soarelui, fiind foarte puternice şi nocive pentru om şi pentru existenţa vieţii, în general, ar „prăji” suprafaţa Terrei. De aceea, pentru a împiedica dispariţia stratului de ozon trebuie să împiedicam poluarea atmosferică. Prin urmare, ar trebui să oprim defrişarea pădurilor şi aruncatul ambalajelor alimentare în apă şi pe oriunde altundeva. Iar în cazul termocentralelor se pot aplica anumite taxe de poluare, se pot impune standarde ecologice de funcţionare sau se poate renunţa la ele în favoarea „energiilor verzi”.
Poluarea atmosferică în Işalniţa
Sudul Olteniei este una dintre cele mai secetoase zone ale României. Anul acesta, Işalniţa a avut norocul să beneficieze în timpul verii de cantităţi de precipitaţii însemnate. Dar, pe lângă seceta care devine obişnuită, Işalniţa este şi una dintre localităţile cele mai poluate din Oltenia. În această comună, sursa principală de poluare o reprezintă Combinatul DoljChim. Din cauza Combinatului, Işalniţa a suferit transformări în plan agricol. Mai exact, în spatele Combinatului sunt terenuri agricole ale işelniţenilor pe care aceştia le cultivă cu cereale şi legume. Din cauza substanţelor chimice degajate de Combinat, ca urmare a proceselor de producere a îngrăşămintelor chimice, cerealele sau legumele cultivate de localnici au vizibile semne de afectare.

Date importante din viaţa lui Michael Jackson

Simona Mihaela Gheorghiţă -cls a VII-a B

Michael Jackson, cel care a vândut peste 750 de milioane de albume în întreaga lume şi a strâns peste 400 de premii de-a lungul carierei sale muzicale, s-a născut la data de 29 august 1958 în oraşul Gary din statul Indiana, aflat în nordul Statelor Unite. Michael a fost al şaptelea copil al familiei Jackson.
La vârsta de numai cinci ani începe să cânte împreună cu fraţii şi tatăl său în formaţia The Jackson 5 fiind, împreună fratele mai mic Jermaine, solist vocal. În 1971 îşi începe cariera solo, dar fiind în acelaşi timp şi membru al formaţiei The Jackson 5. În 1979 îşi începe adevărata cariera solo odată cu lansarea albumului „Off the Wall”.
În 1982 lansează albumul „Thriller”, album ce are un succes mai mare decât primul album solo, iar MJ devine cunoscut în toată lumea.
În 1984, în timpul filmărilor pentru o reclamă a companiei Pepsi, lui Michael i-a luat foc părul din cauza scânteilor provocate de bombele de magneziu folosite la efectele pirotehnice. În urma accidentului, Michael s-a ales cu arsuri grave ale scalpului, care au necesitat grefe de piele. După accident, MJ fost despăgubit de Pepsi cu 1,5 milioane de dolari, pe care i-a donat unui centru medical. Accidentul din 1984 a marcat începutul unei vieţi pline de dureri, din pricina cărora artistul va deveni dependent de analgezice şi calmante.
În 1987 a lansat „Bad”, albumul ale cărui melodii au fost interpretate şi scrise în totalitate Michael Jackson. Tot în acest an, mai multe probleme personale i-au complicat viaţa. Acestea constau în reproşurile aduse la adresa lui despre schimbarea culorii pielii. Michael a recunoscut că nu şi-a schimbat culoarea pielii ci că suferea de o boală numita vitiligo, datorită căreia pielea lui a început să albească.
În 1991 MJ a lansat albumul Dangerous, iar în 1992 a venit în România cu ocazia turneului „The Dangerous Tour World”. Prima dată când a sosit în ţara noastră, Michael a donat o suma de bani unui centru de copii, fiind foarte impresionat de puştii de acolo. Se pare că România i-a cucerit sufletul lui Michael, fapt demonstrat şi prin faptul că Megastarul s-a reîntors în 1996 cu turneul „HIStory World”.
În 1994 Michael Jackson s-a căsătorit cu Lisa Marie Presley (fiica lui Elvis Presley), însă mariajul cu aceasta a durat mai puţin de 2 ani. După despărţirea celor doi, MJ s-a căsătorit cu asistenta Debbie Rowe, care îl avea în grijă de când i-a fost depistată boala de piele. Cei doi vor avea împreună doi copii, Prince Michael şi Paris Khaterine. Michael mai este tatăl unui copil, pe nume Prince Michael II, despre care se spune că este născut de o mama surogat.
În 2001 Michael Jackson lansează albumul „Invincible” pe care au fost incluse ultimele piese noi ale Megastarului.
În 2005 MJ a fost achitat de toate acuzaţiile de pedofilie la adresa sa, pe care le avea încă din 1993. În 2003, în urma difuzării documentarului „Living with Mchael Jackson”, numărul acestor acuzaţii de pedofilie crescuse considerabil. În final, s-a dovedit că acuzaţiile nu au fost adevărate, iar copiii implicaţi în procese au recunoscut că au fost puşi să mintă de către părinţi lor pentru a putea obţine beneficii materiale colosale din averea Megastarului. Pentru a clarifica ataşamentul său deosebit pentru copii, Michael a mărturisit că nu a avut o copilărie tocmai frumoasă datorită tatălui, care îl agresa atât fizic cât şi verbal şi cu care niciodată nu a avut o relaţie prea strânsa. Acest fapt nefericit l-a făcut să iubească copiii. De aceea în multe dintre videoclipuri apar copii.
În 2009 Michael avea să lanseze „This Is It”, albumul care dorea să anunţe retragerea sa din lumea muzicii. Cu acest album urma să susţină un turneu cu cincizeci de concerte la Londra, din luna iulie 2009 pana în martie 2010. Dar, din păcate, acest album i-a anunţat retragerea sa din lumea reală. Căci, pe data de 25 iunie 2009, Michael a suferit un stop cardio-respirator şi a murit. Apropiaţii lui MJ susţin că acesta s-a prăbuşit la podea în timpul repetiţiilor pentru turneu imediat după ce i-a fost administrat medicamentul pe care îl lua să reziste celor cincizeci de concerte. Doctorul personal al Regelui Pop, Conrad Murray, susţine că a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l salveze, dar eforturile sale au rămas fără succes. Totuşi, în acest caz doctorul rămâne principalul suspect. El a fost adus în faţa instanţei şi a trebuit să plătească o sumă de 300.000 de dolari drept despăgubiri, iar dacă ancheta va mai continua doctorul poate primi o închisoare de patru ani. În urma tragicei veşti a morţii lui Michael Jackson, în toată lumea fanii s-au strâns pentru a-l omagia pe regele fără egal al pop-ului. Sute de sosii ale sale au ieşit în stradă pentru a spune: „Michael nu a murit, el va trăi în inimile noastre pentru totdeauna”.

Metin 2

Ionuţ Alin Iancu -cls a V-a B

Jocul acesta încearcă să vă înveţe să deveniţi luptători profesionişti. Este un joc de tipul MMORPG, acronimul de la Massive Multiplayer Online Role Playing Game. Accesând site-ul în limba română www.metin2.ro puteţi să vă creaţi propriul personaj, alegând între cele două genuri „Masculin” sau „Feminin” şi între patru clase de personaje sau caractere: SURA, RĂZBOINIC, NINJA sau ŞAMAN.
Ca spaţiu de joc, puteţi alege între trei regate, cărora fiecare li se poate alătura după cum doreşte. Jucătorii pot înainta în nivelurile jocului obţinând mai multă experienţă. Pentru aceasta, trebuie doar să vă echipaţi şi să porniţi la luptă. Veţi întâlni multe categorii de monştrii pe care să îi învingeţi. Şi aveţi nevoie de ceva mai mult decât de voinţă pentru a face acest lucru, unii dintre ei fiind destul de greu de învins.
Pe scurt, personajele pe care puteţi să le alegeţi în joc pot fi descrise astfel:
RĂZBOINICUL: Datorită armurii sale puternice este foarte rezistent în lupta corp la corp. Abilităţile pe care le posedă acest tip de personaj vin mai ales din puterea fizică şi din spiritul lui calm şi echilibrat. Acţiunile sale pot fi foarte distrugătoare deoarece se foloseşte de arme puternice manevrate cu ambele mâini sau mişcă cu îndemânare o sabie şi un scut ce pot pune piedici oricărui adversar întâlnit.
NINJA: Sunt asasini profesionişti capabili în orice moment să lovească tăcut şi pe neaşteptate. Poartă doar armuri uşoare pentru a nu-şi pierde viteza şi mobilitatea. Având abilităţi deosebite, Ninja sunt maeştrii în luptele cu pumnalul sau în cele cu arcul.
ŞAMANUL: Reprezintă un tip de personaj erudit şi înţelept care foloseşte în acţiunile sale farmecele şi magia. Aceste puteri mistice sunt foarte eficace în luptă, atât în atac cât şi pentru apărarea unui camarad aflat în nevoie. Abilităţile deosebite îi fac pe Şamanii maeştrii în intensificarea damage-ului din timpul unui atac şi în tămăduirea rapidă sau în realizarea vrăjilor.
SURA: Sunt luptătorii care au obţinut puteri magice în momentul în care au decis să aibă grijă de Samburii malefici ai Răului. Datorită acestui fapt, au devenit maeştrii în mânuirea sabiei, cu ajutorul căreia pot provoca damage şi de la distanţă, folosindu-se de magie. Cu abilităţile lor deosebite, Sura îşi pot dezvolta farmecele folosite în atac şi îşi pot spori puterea magică.

Inima şi afecţiunile ei

Ionuţ Alin Iancu -cls a V-a B

Inima omului este un organ lung de aproximativ 15 cm., cu un diametru de 11-12 cm., şi care poate cântări până la 275-300 grame. Are formă de pară, cu vârful orientat spre stânga, sprijinindu-se pe diafragmă. Frecvenţa cardiacă normală este de 75 de bătăi pe minut, cu un debit cardiac de 3-4 litrii de sânge pe minut. Inima este un organ musculos ai cărui pereţi sunt alcătuiţi din trei părţi: endocardu, miocardul şi epicardul. Inima omului, ca şi inima tuturor mamiferelor, are patru camere: atriul drept şi atriul stâng, ventriculul drept şi ventriculul stâng. Cele două atrii şi cele două ventricule sunt separate complet prin septurile interatrial şi iterventricular. Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare prevăzute cu valve, care se deschid doar într-un anumit sens, spre venticule: stâng (biscupidă) şi drept (triscupidă).
La nevertebrate, lucrurile stau cu totul altfel. O râmă, spre exemplu, nu are inimă ci are cinci arce aortice care deservesc acest rol. Multe alte nevertebrate au inimă dar sistemul lor circulator este unul deschis şi nu închis, adică sângele acestora circulă liber prin cavitatea corporală. La aceste animale sângele este de obicei colectat într-o serie de cavităţi specializate, de unde este îndreptat către inimă şi, apoi, eliberat din nou în organism.
În cazul vertebratelor, întâlnim alte situaţii. Un peşte, spre exemplu, are o inimă bicamerală, având doar un atriu şi un ventricul. Sângele acestuia trece prin branhii, apoi ajunge în organism iar apoi ajunge din nou la inimă. Amfibienii şi reptilele (dar nu şi crocodilii) au o inimă tricamerală, în care sângele oxigenat de la plămâni şi cel neoxigenat din organism intră prin atrii separate şi este trimis prin valva spirală către vasul de sânge corespunzător, şi anume: aorta pentru sângele oxigenat şi artera pulmonară pentru sângele neoxigenat. Valva spirală este esenţială pentru a reduce gradul de amestecare a celor două tipuri de sânge, permiţând astfel animalului o rată metabolică mai înaltă şi o activitate mai intensă. Crocodilii, păsările şi mamiferele au inimi cu patru camere complet separate.
Afecţiunile inimii sunt numeroase iar prevenirea lor este cât se poate de necesară. Dintre aceste afecţiuni amintim:
1. Anevrismul aortei toracice şi abdominale reprezintă dilataţii anormale, segmentare, congenitale sau dobândite ca urmare a afectării peretelui arterial prin arteroscleroză, aortită luetică, infecţie sau traumatisme. Anevrismele aortei toracice creează tulburări prin compresiunea organelor vecine. Anevrismele aortei abdominale provoacă durere în lombe (şale) şi în abdomen, cu prezenţă pulsativă. Anevrismul disecant al aortei are ca semn dominant durerea foarte intensă cu iradiere pe întreg traiectul aortei.
2. Angina pectorală este cea mai frecventă formă de manifestare a cardiopatiei ischemice cronice dureroase. Se manifestă prin durere retrosternală ce apare la efort şi iradiază în braţul stâng şi la baza gâtului. De regulă cedează la repaus, dar uneori apare şi în timpul repausului.
3. Aritmiile sunt dereglări ale ritmului normal al inimii fie sub raportul frecvenţei acestuia, fie sub raportul regularităţii frecvenţei cardiace, fie din ambele: şi datorită frecvenţei ritmului cardiac şi datorită regularităţii frecvenţei cardiace. Drept cauze ale aritmiilor sunt: cardiopatia ischemică, leziunile valvulare, hipertiroidia, insuficienţa respiratorie, dezechilibrele hidroelectrolitice, intoxicaţiile cu digitalice (denumirea unei grupe de medicamente), alcoolul şi tutunul.
4. Arteroscleroza este o combinaţie de modificări ale tunicii interne a arterelor constând în depuneri de grăsimi şi depuneri de calciu care duc, progresiv, la ulcerarea ateromului. Astfel, se produc stenoze progresive ale arterelor, iar prin ulcerarea plăcilor eteromatoase este favorizată coagularea sau tromboza vaselor sanguine, adică astuparea lor.
5. Cardiopatia ischemică este o suferinţă cardiacă secundară datorată reducerii debitului sanguin coronarian. Miocardul este vascularizat prin cele două artere coronare, primele ramuri ale aortei, şi se situează alături de rinichi şi de creier printre organele cele mai irigate din organism. Termenul de cardiopatie ischemică exprimă faptul că debitul coronarian este destul de redus.
6. Cordul pulmonar cronic este o afecţiune caracterizată prin suferinţa părţii drepte a inimii datorită bolilor pulmonare. Acestea duc la creşterea presiunii în artera pulmonară, ce constituie un obstacol în faţa inimii drepte. Se produce astfel, într-un prim stadiu, hipertrofia inimii drepte, apoi insuficienţa cardiacă dreaptă. Ca manifestări pot fi: tusea, lipsa de aer, cianoza (învineţirea) buzelor şi a extremităţilor, edemele (umflături) membrelor inferioare, ficatul mărit şi dureros.
7. Infarctul miocardic reprezintă o necroză (moarte a unui ţesut organic) a miocardului datorită unei opriri a circulaţiei sângelui în arterele coronare produsă prin: tromboză primară dezvoltată pe o placă arteroscleroasă, hemoragii ale inimii, hematom prin hemoragie în peretele vascular urmat de ocluzia vasului. Ca simptome avem: durere intensă retrosternală cu iradiere în braţe, care nu cedează la repaus, însoţită de paloare, transpiraţii reci, etc.
8. Insuficienţa cardiacă poate fi întâlnită ca insuficienţă cardiacă stângă sau insuficienţă cardiacă dreaptă. Insuficienţa cardiacă stângă reprezintă insuficienţa pompei ventriculului stâng, având drept cauză cardiopatia ischemică (nedureroasă sau dureroasă), infarctul de miocard, hipertensiunea arterială sau boli valvulare aortice (insuficienţa sau stenoza aortică). Ca simptome avem: dispnee (respiraţie dificilă) la efort, mai apoi şi la repaus, edem pulmonar acut, tahicardie şi alte tulburări de ritm ale inimii, dar şi dureri precordiale. Insuficienţa cardiacă dreaptă reprezintă insuficienţa cordului drept, având drept cauză principală o boala pulmonară. Ca simptome avem: edeme ale membrelor inferioare, congestia dureroasă a ficatului, cianoza (învineţirea) extremităţilor, scăderea cantităţii de urina (oliguria). Insuficienţa cardiacă congestivă globală prezintă cauze şi simptome atât ale insuficienţei cardiace stângi cât şi ale insuficienţei cardiace drepte, fiind o insuficienţă a întregului cord.
9. Miocarditele reprezintă afectări inflamatorii sau degenerative ale muşchiului inimii (miocardului) produse de cauze foarte diverse (altele decât cardiopatia ischemica). Astfel, putem avea: cauze necunoscute (idiopatice); cauze infecţioase (miocardite virale cu protozoare, micotice, bacteriene -bacil difteric, streptococ, pneumococ; cauze toxice, datorate unor medicamente; alcoolul; cauze metabolice (carenţe alimentare, deficit de vitamine din grupa B, dezechilibre electrolitice, endocrinopatii, obezitatea, hemocromatoze -excesul de fier); amiloidoza; boli de colagen (lupus eritematos diseminat, sclerodermie, poliartrita nodoasă); cauze genetice; miocardite post-partum (după naştere).

Uraganele şi furtunile tropicale

Alina Georgiana Ciocan -cls a VII-a B

O furtună tropicala reprezintă un sistem meteorologic compus dintr-un grup de vijelii cu descărcări electrice şi vânturi ale căror viteze sunt cuprinse între 63 de km/h şi 119 km/h. Majoritatea acestor furtuni se formează deasupra apelor calde ale oceanelor atunci când aerul umed şi cald se ridică şi formează o zonă de presiune scăzută, dând naştere unor furtuni cu tunete şi fulgere. Pe măsură ce aerul cald şi umed se ridică, vaporii se condensează şi formează nori de ploaie, în acelaşi timp se eliberează o cantitate de căldură, numită căldură latentă sau căldură de condensare. Această căldură latentă împreună cu schimbarea direcţiei vântului alimentează furtuna formată şi îi măreşte intensitatea. De asemenea, rotaţia Pământului, prin efectul Coriolis, afectează mişcarea aerului.
Efectul Coriolis deviază aerul de la stânga la dreapta, în emisfera nordică, şi de la dreapta la stânga, în emisfera sudică. Când aerul înaintează spre un centru de presiune scăzută, devierea datorată efectului Coriolis provoacă rotirea aerului în jurul centrului, sub forma unor spirale. Această spiralare a aerului determină formarea unor inele de furtuni cu descărcări electrice precum şi vânturi circulare, care se rotesc din ce în ce mai repede către centru. Totodată, forţa centrifugă aruncă aerul spre exterior. Atunci când furtuna se intensifică, aerul atinge o viteză care nu îi mai permite să ajungă în centru.
Când aerul din centru circulă cu peste 119 km/h furtuna se transformă în uragan. Înăuntrul uraganului se formează o zonă calmă numită „ochi” al uraganului. În interiorul ochiului, vântul se opreşte şi norii se ridică, dar marea rămâne violentă. Regiunea corespunzătoare puterii maxime de pătrundere a aerului se numeşte „perete al ochiului”. Diferenţa dintre o furtună şi un uragan este dată de prezenţa ochiului din interior, în cazul uraganului.
Puterea unui uragan se măsoară pe o scală de la 1 la 5. Cel mai slab uragan are vânturi de cel puţin 120 de km/h iar cel mai puternic de peste 250 de km/h.
Datorită efectului Coriolis, a temperaturii scăzute a apei şi a diferenţelor mari de viteză a aerului, furtunile tropicale şi uraganele nu se formează în sudul Oceanului Atlantic, în partea estică a Oceanului Pacific, precum şi la latitudini de până în 5º. În emisfera nordică furtunile se deplasează la început pe direcţia N-V iar la latitudini mai mari se întorc spre N-E. În emisfera sudică direcţia uraganelor este la început spre S-V iar ulterior spre S-E.

Teoria panspermiei

Alina Georgiana Ciocan -cls a VII-a B

Termenul de „panspermie” a fost pentru prima dată folosit de filosoful antic Anaxagoras, care vorbea de germeni („spermata”) existenţi pretutindeni („pan”), care fecundează mâlul neînsufleţit. Apoi, despre circulaţia „embrionilor de viaţă” capabili să supravieţuiască unei lungi călătorii prin spaţii se pronunţă şi naturalistul francez Georges-Louis Leclerc de Buffon (1707 -1788). „Panspermia” a fost reluată mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de H. Richter, Lordul Kelvin, H. Helmholtz şi alţii.
Teoria panspermiei susţine că formele de viaţă au apărut în univers prin intermediul meteoriţilor, asteroizilor şi cometelor. Principalul argument al teoriei panspermiei îl constituie faptul că într-o serie de meteoriţi au fost descoperiţi compuşi şi chiar „particule organizate”, asemănătoare algelor şi microorganismelor terestre. De mai bine de o sută de ani s-au strâns probe de meteoriţi care, în urma unor amănunţite probe de laborator, au dezvăluit prezenţa tuturor grupelor principale de compuşi ce intră în alcătuirea materiei vii de pe Pământ. Unii dintre aceşti meteoriţi au devenit celebrii, fiind cunoscuţi sub nume precum Orgueil, Ivuna, Kaba, Alence sau Murchinson. Cel care a renăscut cele mai recente controverse asupra teoriei panspermiei este un meteorit găsit în Antarctica, despre care se crede că provine de pe Marte.
Mulţi oameni de ştiinţă au încercat să combată teoria panspermiei declarând că aşa-zisele bacterii fosilizate, găsite în meteoriţi, sunt de fapt rezultatul unor procese chimice, nonbiologice şi nu biologice, vii.
Unul dintre ultimele studii asupra meteoritul din Antarctica a fost realizată de o echipă de cercetători de la Ames Research Centre din cadrul NASA. Experţii agenţiei spaţiale americane susţin că meteoritul a fost aruncat de pe Marte, după ce o cometă sau un asteroid a lovit suprafaţa planetei, în urmă cu 15 milioane de ani. Meteoritul a călătorit prin spaţiu până când a fost prins de câmpul gravitaţional al Terrei şi a căzut în Antarctica, unde a stat timp de 13.000 de ani. Acest studiu american împreună cu o altă lucrare, apăruta în revista „Science” i-au făcut pe anumiţi cercetători să fie siguri că au găsit dovezi clare care să susţină teoria panspermiei. Studiile precizează prezenţa din abundenţă în meteorit a magnetitului cristalizat, acesta putând fi produs numai de organismele vii. Lanţuri de magnetit cristalizat, asemenea celor din interiorul meteoritului găsit în Antarctica, au fost descoperite şi într-o bacterie terestră numită bacteria magnetotactică. Acest tip de bacterie trăieşte în straturile sedimentare superioare din apele puţin adânci şi foloseşte magneţii minusculi din interiorul corpului pe post de busole, pentru a găsi rezervele de oxigen, necesare pentru a putea supravieţui.

Electrolitul

Emanuel Marian Ciocan -cls. a VII-a B

Electrolitul este un compus chimic care conţine ioni liberi mobili. Acesta este frecvent întâlnit sub forme fluidice, în soluţii sau în stare lichidă (topituri). Ionii din electrolit sunt legati între ei datorită faptului că au sarcini opuse şi se atrag reciproc. Principala caracteristică a unui electrolit este că la aplicarea unei tensiuni electrice asupra sa, sub influenţa câmpului electric, conduce un curentul electric între punctele (electrozi) de aplicare a tensiunii. Curentul electric circulă prin electrolit de la un electrod la celălalt, inchinzând astfel circuitul. Acesta este şi motivul pentru care nu trebuie să atingem o priză cu mâinile ude.
Cei doi electrozi ai electrolitului se numesc catod şi anod. Sarcinile lor electrice sunt: catodul –negativă, anodul –pozitivă. Catodul şi anodul sunt alcătuiţi din tije din carbon, oxid de mercur, dioxid de plumb, oxid de nichel sau zinc, plumb, fier, etc.

Formarea universului

Alina Georgiana Ciocan -cls a VII-a B

Edwin Powell Hubble a descoperit faptul că galaxiile actuale se depărtează unele de altele, ceea ce l-a determinat să afirme că universul nu este static ci în expansiune. Astronomii au calculat că universul s-a format acum aproximativ 14 miliarde de ani, în urma unei explozii numită Big Bang. Materia rezultată după Big Bang poartă numele de plasmă. Din prima secundă de după Big Bang această materie era foarte fierbinte şi densă. Dar pe măsură ce universul îşi continua expansiunea datorată Big Bang-ului temperatura materiei iniţiale a început să scadă. La aproximativ 10.000 de ani după Big Bang temperatura materiei a scăzut destul de mult iar universul a început să nu mai fie dominat de lumină şi radiaţii, ca la început, ci de particule mai mari de materie. Această schimbare a densităţii materiei a dus la formarea forţelor gravitaţionale între particule, rezultatele acestui proces fiind vizibile după 10 miliarde de ani, culminând cu apariţia galaxiilor.
Galaxia din care facem parte se numeşte Calea Lactee. Aceasta conţine aproximativ 200 de miliarde de stele cu planetele lor şi peste 1.000 de nebuloase. Toate obiectele dintr-o galaxie orbitează în jurul centrului de greutate al galaxiei, numit şi centru galactic. Calea Lactee cântăreşte de 750-1.000 miliarde de ori masa soarelui nostru şi are un diametru de aproximativ 100.000 de ani lumină (un an lumină reprezintă distanţa parcursă de o rază de lumină într-un an). Galaxia noastră face parte dintr-un grup format din trei mari galaxii şi un număr de treizeci de galaxii mai mici, ea fiind a doua ca mărime după galaxia Andromeda, situată la aproximativ trei milioane ani lumină de noi; fiindu-ne cea mai apropriată dintre celelalte galaxii. Alte grupuri de galaxii sunt Fornax şi Conglomeratul Coma.
Galaxia noastră, Calea Lactee, are forma unei spirale uriaşe. Braţele acestei spirale conţin şi materie interstelară, nebuloase şi stele tinere ce iau naştere din această materie. Centrul galaxiei este format din stele bătrâne concentrate în grupuri cu formă sferică. Calea Lactee are aproximativ 200 de astfel de grupuri dintre care cunoscute sunt doar 150. După aparenta lor distribuţie pe cer, astronomul Harlow Shapley a ajuns la concluzia că centrul Căi Lactee se găseşte ceva mai departe decât se credea până acum.
Sistemul nostru solar este situat la 20 de ani lumină deasupra planului ecuatorial de simetrie şi la 28.000 de ani lumină de centrul galactic. Centrul galaxiei noastre se găseşte în direcţia constelaţiei Săgetătorului şi foarte aproape de constelaţia Scorpionului. Sistemul solar este situat pe un mic braţ al spiralei, numit şi braţul Orion, care face legătura între braţele alăturate mai importante: Perseu şi Săgetător.
Clasificarea galaxiilor făcută de Edwin P. Hubble în 1925 rămâne cea mai utilizată şi astăzi. Astfel, există două mari categorii de galaxii: cele în formă de spirală şi cele în formă de eclipsă, dar mai există şi galaxii în formă de lentilă şi galaxii cu formă neregulată.
Galaxiile în formă de spirală se caracterizează prin prezenţa de gaz în interior, ceea ce duce la formarea de noi stele, şi se găsesc de obicei în zonele universului cu densitate mică de galaxii.
Galaxiile în formă de eclipsă au o luminozitate uniformă şi nu se observă prezenţa gazului. Stelele care intră în componenţa lor sunt stele bătrâne. Se întâlnesc în zone ale universului cu o densitate mai mare de galaxii.
Galaxiile în formă de lentilă sunt asemănătoare celor în formă de spirală, doar că nu au braţe. Gazul se găseşte în cantităţi mici, sau uneori este inexistent, şi de aceea stelele sunt destul de bătrâne.
Galaxiile cu formă neregulată nu au o forma anume, bine precizată.

Concursul european "Desenează-mi un drept!"

Andreea Corina Bulacu, Elena Lavinia Ilie, Cristina Miţă şi Claudia Florentina Prină, eleve ale clasei a VIII-a A, au participat la cea de-a patra ediţie (2010) a concursului de postere „Desenează-mi un drept!”.
Concursul este organizat de Comisia Europeană şi se adresează tinerilor europeni cu vârste cuprinse între 10 şi 18 ani. Aceştia sunt invitaţi să creeze un poster care să ilustreze unul dintre drepturile consacrate de Convenţia cu privire la drepturile copilului.
La acest concurs participanţii sunt împărţiţi în două categorii de vârstă (10-14 ani şi 15-18 ani) şi trebuie să lucreze în echipe de cel puţin patru membrii (Andreea Corina Bulacu, Elena Lavinia Ilie, Cristina Miţă, Claudia Florentina Prină) sub supravegherea unui adult (prof. Petrică Vasile). Lucrările prezentate (termenul limită de trimitere al lucrărilor, 19 martie 2010) fac obiectul unei prime selecţii la nivel naţional, iar cele trei echipe laureate din fiecare categorie de vârstă sunt invitate la o ceremonie de decernare a premiilor organizată în fiecare ţară (începutul lunii aprilie 2010).
Lucrările recompensate cu premiul întâi pe plan naţional, la cele două categorii de vârstă, concurează la o a doua etapă, la nivel european. Cele trei echipe laureate din fiecare categorie de vârstă sunt invitate la Bruxelles (8-10 mai 2010) pentru a petrece un week-end şi a vizita instituţiile europene, precum şi pentru a participa la ceremonia europeană de acordare a premiilor.
Cele mai reuşite lucrări sunt publicate pe site-urile internet ale reprezentanţilor Comisiei Europene în statele membre şi pe portalul Europa. De asemenea, vor putea fi utilizate în cadrul unor viitoare campanii europene.

Mai multe informaţii la adresa:
http://ec.europa.eu/romania/index_ro.htm

Circuitul unei excursii. O excursie de neuitat

Andreea Corina Bulacu -cls a VIII-a A
Daria Andrada Tănasie -cls a VIII-a A
Adina Oprea -cls a VIII-a A

Excursia noastră a început într-o zi de sâmbătă dimineaţa (pe data de 10 octombrie 2009, mai exact) când am plecat din Craiova (în antichitate numindu-se Pelendava) reşedinţa judeţului Dolj (numită şi „Capitala Olteniei”) situată în sudul României pe malul stâng al Jiului, şi îndreptându-ne spre Dubova, aşezare din judeţul Mehedinţi în zona defileului Dunării.
Cu entuziasm, am început călătoria trecând prin localităţile:
-Filiaşi -vechi târg comercial, devenit mai apoi oraş. Pe teritoriul acestui oraş descoperirile arheologice au scos la iveală ceramică aparţinând renumitei culturi de Coţofeni din epoca bronzului, precum si Tezaurul de la Filiaşi, care conţine dinari de Friesach şi Corinthia din secolul al XIII-lea. Prima atestare a numelui localităţii datează de la 1 ianuarie 1573;
-Streahaia -oraş din judeţul Mehedinţi, situat la 25 de kilometri de Filiaşi pe malul râului Motru, în partea de nord-est a Platformei Strehaia, la 140-160 m înalţime pe terasele inferioare de confluenţă a râului Huşniţa cu Motrul. În epoca medievală a fost, pentru scurt timp, reşedinţa banului, mutată de la Drobeta Turnu Severin din cauza deselor atacuri turceşti, de atunci rămânând localitate preponderent agricolă, atestată documentar din secolul al XV-lea;
-Drobeta Turnu Severin -reşedinţa judeţului Mehedinţi este aşezată în partea de vest a Olteniei, pe malul stâng al Dunării. Apolodor din Damasc a realizat cea mai întrăzneaţă lucrare inginerească a antichităţii romane la Drobeta: Podul lui Traian;
-Orşova -este un municipiu din judeţul Mehedinţi situat pe malul lacului de acumulare Porţile de Fier I de pe Dunăre, în zona de vărsare a râului Cerna în fluviu. Ca urmare a realizării lacului de acumulare Porţile de Fier, vechea vatră a oraşului a fost inundată în 1970, iar populaţia a fost mutată pe un amplasament, incluzând terasele Dunării şi ale Cernei şi versantul de sud al Munţilor Almăj, unde s-a construit un oraş complet nou. Orşova a făcut parte din provincia romană Dacia, romanii construind aici un castru, Dierna, ridicat la rang de municipiu în anul 193;
-Eşelniţa -localitate situată în partea vestică a judeţului Mehedinţi. Localitatea se învecinează, în est, cu municipiul Orşova, fiind situată pe malul Dunării la 7 km în amonte de Orşova, la confluenţa cu râul omonim, la poalele Munţilor Almăj. Localitatea este atestată documentar în anul 1488, până în anul 1966 satul şi comuna numindu-se Ieşelniţa.
Nu înainte de a ajunde la destinaţia propusă, ni s-a povestit despre :
-Clisura Dunării -regiune geografică situată de-a lungul malului nordic al Dunării, în sudul Banatului, fiind limitată de râul Nera la vest şi de Cazanele Dunării la est. În istorie, regiunea era împărţită în sectorul „vlahilor” (românilor) şi al „ilirilor” (sârbilor);
-Cazanele Dunării -un sector al defileului Dunării la trecerea prin Munţii Carpaţi, având o lungime de cca. 9 km. În unele locuri Dunărea se îngustează până la 230 m, îngreunând navigaţia. Adâncimea maximă este de aproape 75 m, viteza de scurgere depăşind 5 m/s.
Dupa cazare, am fost la o plimbare pe Dunăre. În timpul plimbării am reuşit să ne simţim extraordinar de bine, dar şi să vedem lucruri interesante, cum ar fi:
-Statuia regelui dac Decebal, statuie înaltă de 55 m şi lată de 25 m, aflată pe malul stâncos al Dunării, între localităţile Eşelniţa şi Dubova, în apropiere de oraşul Orşova. Statuia este cea mai înaltă sculptură din Europa. Sub faţa lui Decebal se găseşte o inscripţie în latină : „DECEBAL REX -DRAGAN FECIT” (Regele Decebal -făcută de Drăgan). Prin construcţia acestei statui s-a dorit demonstrarea întâietăţii românilor în formarea culturii europene, pornind de la ideea că identitatea culturală a românilor poate fi definită în primul rând prin componenţa sa daco-tracă;
-Tabula lui Traian -placă memorială de 4 m lungime şi 1,75 m înălţime ce comemorează finalizarea drumului militar roman al lui Traian, amplasată pe partea sârbească a Dunării, cu faţa spre malul românesc. Pe ea sunt inscripţionate următoarele:
„IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F
NERVA TRAIANUS. AVG. GERM
PONTIF MAXIMS TRIB POT III
PATER PATRIAE III
MONTIVBS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS
SUBLAT(i)S VIA(m) F(ecit) ”
Textul în limba latină a fost tradus şi interpretat de Otto Benndorf : „Împăratul Nerva, fiul divinei Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, învestit de patru ori ca Tribune, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia a oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod”;
-grota Veterani -cu o lungime de 28,5 m, o lăţime de 34,1 m şi o înălţime de 3,8 m, o fereastră naturală cu un diametru de 50 cm, pe timpul dacilor a servit drept templu al lui Zamolxis. Această grotă a fost făcută de natură şi a servit şi pentru apărare, strămoşii noştrii adăpostindu-se în ea în timpul atacurilor;
-peştera Ponicova -este săpată în versantul stâng al Dunării, în Cazanele Mari, fiind parţial inundată după crearea lacului de baraj. Râul Ponicova s-a adâncit în calcare formând un pod natural, străbătând apoi peştera şi apoi vărsându-se subacvatic în Dunăre. Este cea mai importantă peşteră din Defileul Dunării, ea fiind cunoscută şi sub denumirile de Peştera de la Gura Apei sau Peştera Liliecilor, datorită coloniilor de lilieci. Galeriile care însumează 1660 m pot fi accesate de pe uscat sau de pe Dunăre, cu barca.
După magnifica plimbare, ne-am adunat pentru a vizita Mănăstirea Mraconia ridicată pe fostul loc al Mănăstirii Mraconia. Mănăstirea a fost ridicată pe locul unui fost punct de observare şi dirijare a vaselor de pe Dunăre. Bisericuţa de sub ape, cum mai este numită, se află pe malul stâng al Dunării. Cuvântul „mraconia” înseamnă „loc ascuns” sau „apă întunecată” . De la biserica iniţială, care acum se află sub apele Dunării, se mai păstrează doar uşile împărăteşti şi o veche candelă în muzeul parohial de la Eşelniţa.
Tocmai când credeam că am terminat cu surprizele, o alta a venit: urcarea pe Munţii Almăjului -o subdiviziune a Munţilor Banatului, aparţinând lanţului Carpaţilor Occidentali. Am ajuns până în vârful Ciucaru Mare de 316 m. Acest vârf este, de fapt, singurl punct de belvedere al Cazanelor Mari. Ciucaru Mare, împreună cu Ciucaru Mic (310 m) formează o interesantă alternativă de platforme suspendate deasupra Dunării.
Sentimentele pe care le-am avut escaladând această parte a Munţilor Almăjului nu pot fi descrise, oboseala îmbinându-se cu plăcerea, uimirea, dar şi curiozitatea. Totuşi aceste sentimente nu puseseră cu totul stăpânire pe noi, după coborâre simţindu-ne revigoraţi şi gata să mai urcăm o dată muntele.
A doua zi am plecat din Drobeta Turnu Severin spre alte locuri speciale, ultima oprire fiind Craiova. Lăsând în urmă locurile pline de amintiri pe care le vom închide şi păstra după porţile fermecate ale copilăriei, ne-am îndreptat spre:
-Mănăstirea Sfânta Ana -aflată pe dealul Moşului, care domină oraşul Orşova. La data de 2 decembrie 1990, mănăstirea a fost sfinţită de episopul Damaschin Severineanul. Complexul monahal iniţial a fost alcătuit dintr-o biserică de lemn, cu elemente de stil tradiţional românesc şi chilii pe ambele părţi, ansamblul având forma literei U. În ultimul deceniu a mai fost construită clopotniţa cu un altar de vară;
-Hidrocentrala Porţile de Fier I -cea mai mare hidrocentrală de pe fluviul Dunărea, cu o putere instalată de 1080 MW, capacitatea maximă a turbinelor fiind de 8700 metri cubi /secundă. Centrala este amplasată la 15 km amonte de oraşul Drobeta Turnu Severin;
-Muzeul Porţile de Fier -deschis la 15 mai 1972, este împărţit în mai multe secţii: Istorie (peste 50.000 de exponate); Ştiinţe ale Naturii (spaţiu bogat cu floră şi faună specifice mediului din Defileul Dunării); Etnografie şi Folclor (prezintă aspecte ale civilizaţiei rustice din Mehedinţi).
După interesantele explicaţii ale ghidului, am plecat spre casă, având încă întrebări în minte şi feţe mirate. Întrebările au dispărut pe măsură ce ne aminteam tot ceea ce auzisem şi văzusem. În Craiova am ajuns pe seară, însă noi ne tot gândeam la imaginile admirate de-a lungul acestei excursii.
Mulţumim profesorilor: Ciprian Popescu, Elena Popescu, Mariana Oproiu, Daniela Dorobanţu şi Simona Artagea pentru clipele de neuitat petrecute alături de colegi şi prieteni în acest ultim an şcolar!

De ce să cunoaştem istorie?

Prof. Ionela Silvia Cojocăreanu

De foarte multe ori m-am trezit la clasă cu o întrebare : „De ce să învăţăm istorie? Pe noi ne interesează viitorul! Istoria înseamnă trecut.”
Cunoştinţele istorice constituie o necesitate imperativă pentru individ sau istoria a fost redusă la stadiul de hobby în societatea actuală?
Observând „progresul” sistemului educaţional din România îmi vine greu să cred că s-ar mai interesa cineva în mod activ de istorie. A ajuns să fie un obiect de studiu de umplutură, în care participanţii să debusoleze profesorii prin câte un căscat sincer şi dezinvolt.
Dezvoltarea tehnologiilor în ritm exponenţial ne face dificilă formarea unei imagini obiective de ansamblu asupra prezentului. Ce să mai vorbim de trecut… Chiar avem nevoie să ştim ce s-a întâmplat acum zeci, sute sau mii de ani? Unde trebuie trasată graniţa între sinteză şi monografie? Detaliile sunt importante în soluţionarea unei probleme explicite, însă total irelevante în procesul de familiarizare cu anumite etape din dezvoltarea economico-socialo-culturală a unei civilizaţii.
Din punct de vedere practic, utilitatea acumulării unei mari cantităţi de date istorice s-a voalat considerabil. Mai prezintă interes doar pentru cei care au ales să predea această materie şi pentru eventualii călători în timp.
Din punct de vedere teoretic, istoria poate oferi baza necesară argumentării unei dezbateri, poate furniza informaţii necesare altor ramuri ştiinţifice (psihoistorie, antropologie) ori încadrării în context a anumitor realizări, evenimente.
Istoria e cea care ne aşează pe noi ca naţie şi popor într-un context global. Cunoscând-o vom ştii şi înţelege specificul nostru romano-balcanic, cu toate valenţele sale.
În zilele noastre, când curentul globalizarii e tot mai puternic, necunoşterea istoriei, poate determina ruperea individului de locul natal, de ţara mamă, pană la pierderea identităţii naţionale.
Se spune că o naţie care nu-şi cunoaşte şi respectă istoria, e sortită pieirii.
Istoria este foarte importantă. Asta pentru că putem învăţa din unele greşeli fără să fim nevoiţi să le facem. Şi putem învăţa şi să fim oameni de caracter, încurajaţi de unele gesturi şi momente marcate adânc în istorie.
Ca să poţi trăi prezentul, iar apoi să construieşti un viitor mai bun, trebuie să-ţi cunoşti istoria. Istoria este printre primele materii care definesc cultura generală a unui individ. Ea îţi dezvoltă capacitatea de a gândi şi de a percepe evenimentele importante prin care a trecut omenirea.
Istoria reprezintă lucrul cel mai de preţ în personalitatea fiecărui popor. Fără ea n-am mai fi azi ceea ca suntem. Ea este cartea de vizită a unui neam, în ea ne identificăm.
Istoria este o ştiinţă fascinantă şi foarte utilă pe care trebuie să o cunoască orice om, deoarece îi oferă posibilitatea de a-şi descoperi rădăcinile din care se trage şi de a se mândri cu realizările strămoşilor, mai ales în ceea ce priveşte păstrarea identităţii neamului. Prin cercetarea ei se poate constata că, de-a lungul veacurilor, au dăinuit credinţa, limba, obiceiurile, datinile, adică prerogativele care asigură perpetuarea neamului. Şi dacă este adevărat vechiul dicton „Istoria se repetă”, cunoaşterea ei ajută şi la explicarea unor fenomene care se petrec în actualitate. Pe scurt, istoria este o analiză a trecutului cu scopul de a înţelege prezentul şi de a ne călăuzi comportamentul în viitor.

Întrebări şi răspunsuri

Emanuel Marian Ciocan -cls. a VII-a B

Va exista veşnic viaţă pe Pământ?
Viaţa nu îşi poate continua la nesfârşit existenţa pe Pământ deoarece depinde de soare, iar acesta, ca oricare stea, se va stinge în cele din urmă. Aceasta se va întâmpla peste câteva miliarde de ani. Până atunci trebuie să ne preocupăm de felul în care să tratăm planeta astfel încât ea să asigure în continuare un cămin tuturor vieţuitoarelor cu care o împărţim.

Care energii nu se epuizează?
Vântul, apa în mişcare şi lumina solară se găsesc dintotdeauna pe Pământ. Toate pot fi exploatate în vederea obţinerii de energie. În multe regiuni ale lumii au fost realizate câmpuri eoliene, formate din uriaşe turbine eoliene, ce împânzesc o suprafaţă întinsă pentru a capta energia vântului. Centralele hidroelectrice folosesc forţa apei oprită de diguri. Panourile solare captează căldura soarelui şi pot fi folosite pentru producerea apei calde menajere. În prezent, aceste surse nu pot furniza toată energia necesară întregii lumi, însă ele constituie speranţa pentru viitor.

Estetica simbolismului

Patricia Geanina Croitoru -cls. a VII-a B
Maria Lavinia Cruceru -cls. a VII-a B
Violeta Maria Ilie -cls. a VII-a B

„Simbol”, cuvânt de la care a derivat termenul de „simbolism”, îl descoperim în folclor, în mituri şi în poezia cultă încă din cele mai vechi timpuri. Dacă în romantism simbolul este apropiat de alegorie, fiind un simbol descifrat, aşa cum îl regăsim în „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, în simbolism el sugerează o gamă de sentimente şi idei, implicând analogii şi corespondenţe, având, prim urmare, un anumit grad de încifrare.
Simbolismul îşi găseşte o justificare filosofică în teoria intuiţionistă a lui Henri Bergson, în poezia lui Edgar Allan Poe şi Walt Whitman în pictura lui Edgar Degas, Georges Seurat şi Paul Gauguin iar justificarea socială se datorează eşecului Comunei din Paris, din 1871.
La temelia tehnicii simboliste stau sugestia şi simbolul, corespondenţele şi muzicalitatea. Starea de inefabil se realizează prin sugestie. În acest sens Stéphane (Étienne) Mallarmé preciza: „A sugera –iată visul!”, iar Alexandru Macedonski vedea „poezia viitorului” ca pe „o artă a sugestiei”.
Corespondenţele sunt un model de iluminare a zonelor ascunse ale realităţii. Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor corespondenţe între eul poetului şi lume. Şi tot în categoria corespondenţelor intră analogiile între senzaţii, emoţii şi imagini de naturi diferite.
Muzicalitatea are rostul de a sugera starea de inefabil, de taină a poeziei, iar Macedonski socotea că „arta versurilor este arta muzicii”.
O inovaţie a simbolismului a fost şi introducerea în poezie a versului liber. Poemul „Hinov” al lui Al. Macedonski este printre primele în Europa scrise în vers liber.
Prin suprasolicitarea stărilor sufleteşti profunde, prin tehnica excesivă a expresiei poetice, simbolismul a deschis drumul suprarealismului, ermetismului şi expresionismului din secolul al XX-lea.

Simbolismul

Patricia Geanina Croitoru -cls. a VII-a B
Maria Lavinia Cruceru -cls. a VII-a B
Violeta Maria Ilie -cls. a VII-a B

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului „Simbolismul” de Jean Moréas ca o reacţie împotriva retorismului poeziei romantice şi a impersonalităţii poeziei parnasiene. Simbolismul s-a manifestat în poezie. Acest curent continuă, precum romantismul, adâncirea caracterului cromatic al poeziei parnasiene, promovând o tehnică modernă. Aşa se explică faptul că un poet celebru parnasian, Charles Baudelaire, în sonetul „Corespunderi” formulează un principiu fundamental al simbolismului, corespondenţa între senzaţii: „Parfum, culoare, sunet, etc.”
Precum romantismul, simbolismul nu a fost un curent literar unitar. Numai în cadrul simbolismului francez distingem trei direcţii: simbolismul decadent, simbolismul instrumentalist şi simbolismul protestatar.
În cadrul simbolismului decadent se afirmă Paul Verlaine, autorul celebrului poem „Arta poetică”, poem în care formulează un alt principiu fundamental al simbolismului, muzicalitatea: „Muzica înaintea oricărui lucru”. Tot aici îl întâlnim pe Arthur Rimbaud care, într-un sonet celebru intitulat „Vocale”, stabileşte anumite raporturi între vocale şi culori: „A –negru, E –alb, I –roşu, V –verde, O –albastru de azur”.
Simbolismul instrumentalist îi cuprinde pe Stéphane (Étienne) Mallarmé şi André Gide. Acesta din urmă, autor al lucrării „Tratatul cuvântului”, pledează pentru evadarea de real în subconştient; Eugen Lovinescu scria: „Simbolismul reprezintă adâncirea lirismului în subconştient”.
Simbolismul protestatar este ilustrat prin poetul Emile Verhaeren, poetul câmpiilor halucinante şi al oraşelor tentaculare.

Educaţia pentru cetăţenie într-o societate democratică

Prof. Petrică Vasile

Se vorbeşte tot mai mult despre "Educaţia pentru Cetăţenie într-o Societate Democratică" ca despre un fundament al demersurilor educaţionale. Importanţa acestui tip de educaţie este evidenţiată de nevoia de informaţie despre comunitatea şi societatea în care trăim, de întelegerea relaţiilor dintre indivizi, a relaţiilor dintre indivizi şi stat, de conştientizarea rolului pe care îl avem în societate, de cunoaşterea drepturilor şi responsabilităţilor pe care le avem şi de învăţarea modului în care putem participa la conducerea societăţii şi a felului în care putem acţiona eficient pentru binele ei, şi implicit a noastră.
Schimbările fără precedent care au avut loc în ultimele decenii pe întreg mapamondul au dezvăluit o serie de provocări şi probleme frecvente, cărora trebuie să le oferim un răspuns adecvat: colapsul unor structuri politice şi apariţia altora noi; mondializarea economiei, creşterea decalajului economic între tări; dezvoltarea fără precedent a tehnologiei informaţiei, trecerea de la societatea industrială la cea informaţională; creşterea populaţiei la nivel mondial; mobilitatea oamenilor în interiorul şi în afara graniţelor statelor; o creştere a recunoaşterii drepturilor popoarelor indigene şi a minorităţilor; lipsa solidarităţii la nivel de societate şi o apatie generală faţă de problemele comunităţii; schimbarea rolului femeii în societate; încălcarea drepturilor omului, agravarea inegalităţilor, etc.
Toate aceste noi provocări au implicaţii complexe asupra pluralismului, a patrimoniului etnic şi cultural şi a diversităţii precum şi a toleranţei, a coeziunii sociale, a drepturilor şi responsabilităţilor colective şi individuale, a dreptăţii sociale, a conştiinţei şi identităţii naţionale şi a libertăţii oamenilor.
Afirmarea cetăţeniei într-o societate democratică se doreşte a fi un răspuns la aceste schimbări care au avut loc precum şi la deficienţele structurilor politice, economice, sociale şi culturale.
Sistemul de educaţie reprezintă o parte esenţiala a răspunsului dat acestor probleme şi provocări. Reflecţia asupra conceptului de educaţie pentru cetăţenie într-o societate democratică este parte integrantă a acţiunii pentru rezolvarea acestor probleme.
Prin cetăţean se înţelege o persoană care are drepturi şi îndatoriri într-o societate democratică. Primul drept este acela de a stabili legea; prima îndatorire este aceea de a respecta legea, exercitându-şi libertatea, dezvoltându-şi iniţiativele, organizându-şi relaţiile cu ceilalţi în cadrul definit de lege. Cetăţenia într-o societate democratică implică astfel autonomia individului ca valoare primară, cu toate riscurile implicate pentru diferitele puteri sociale. În plus, numeroase discuţii şi acţiuni corespunzătoare încearcă să realizeze un fel de moderare a acestei autonomii făcând apel la simţul responsabilităţii şi la cunoaşterea obligaţiilor juridice şi chiar morale pe care le presupune viaţa împreună şi respectarea celorlalţi.
Competenţele de bază asociate cu cetăţenia într-o societate democratică sunt cele determinate de construirea unei persoane libere şi autonome, conştientă de drepturile şi responsabilităţile sale într-o societate în care puterea de a stabili legea îi aparţine (stabilirea regulilor vieţii comunităţii care definesc cadrul în care libertatea este exercitată) şi unde numirea şi controlul asupra persoanelor care exercită această putere se află sub supravegherea tuturor cetăţenilor.
Cei trei factori majori care influenţează abordările cetăţeniei în procesul de învăţare sunt cultura, conţinutul educaţiei şi mediul în care aceasta se desfasoară. Interacţiunile dintre aceşti factori sunt foarte complexe şi subtile şi pot avea consecinţe semnificative.
Scopurile curriculum-ului, organizarea şi structura educaţiei pentru cetăţenie pot fi pe deplin înţelese doar dacă se recunoaşte rolul important al contextului (mediului) în care aceasta are loc.
Contextul poate fi definit fie ca mediul în care cineva trăieşte fie este privit ca un obiect a cărui transformare este necesară în vederea afirmării principiilor legate de drepturile omului. În acest din urmă sens, se impune modificarea contextului pentru a permite fiecărui cetăţean exercitarea drepturilor sale.
Preocuparea pentru coeziune socială joaca un rol central în toate analizele contextuale. Însăşi ideea de context acoperă realităţi care pot fi analizate în diferite moduri. Spre exemplu, putem identifica mai multe niveluri:

-contextele statelor, cu tradiţiile, culturile, instituţiile şi legile lor. Aceste state sunt spaţii şi cadre în care cetăţenii discută, se ceartă, îşi confruntă concepţiile despre cetăţenie, putere, educaţie, viată împreună etc. Studierea şi promovarea educaţiei pentru cetăţenie înseamnă deschidere către diferenţele de contexte dintre state, dar şi către diferenţele din cadrul fiecărui stat în parte, scăpând astfel de reflexele şi stereotipurile care îi determină pe oameni să atribuie anumite caracteristici şi concepţii tuturor cetăţenilor unui stat anume (toţi scoţienii sunt zgârciţi, românii sunt leneşi, etc.);

-contextele locale, în care cetăţenii acţionează foarte uniţi pentru integrarea lor socială; şi avem în vedere ca termenul "local" se poate aplica unor zone de mărimi şi configuraţii foarte variate, de la cartier sau sat până la regiune;
-contextele mai generale, legate de fenomenul de globalizare care se referă la procesele şi tendinţele care includ atât realităţi locale cât şi pe cele ale statului. 
Această distincţie între diferitele contexte, în funcţie de nevoile la nivel teritorial, trebuie completată avându-se în vedere diferitele reţele existente. În lumea contemporană, multe fenomene economice, sociale şi culturale există şi se dezvoltă sub formă de reţele, în funcţie de sisteme de relaţii care nu ţin cont de graniţe, în special de cele politice şi administrative.
Dintre factorii contextuali cei mai importanţi putem aminti: tradiţia istorică; poziţia geografică; structura socio-politică; sistemul economic; tendinţele globale.
Astfel stând lucrurile, scopul principal al educaţiei pentru cetăţenie democratică nu este doar de a informa ci, totodată, de a folosi informaţia pentru a ajuta elevii să înţeleagă şi să-şi îmbunătaţească capacitatea de a se implica în societate. Este la fel de important conţinutul educaţiei, pe cât este de important procesul de predare-învăţare. Demersul presupune o combinaţie între abordările predării şi învăţării, de la didactic la interactiv, atât în interiorul clasei cât şi în afara acesteia. Organizarea oportunităţilor este făcută pentru a promova interacţiunea elevilor, prin intermediul discuţiilor şi dezbaterilor şi încurajarea elevilor pentru a-şi folosi iniţiativa prin proiecte, dar şi prin alte forme de învăţare independentă şi prin experienţe participative. 
Educaţia pentru cetăţenie presupune trei părţi: educaţia despre cetăţenie; educaţia prin cetăţenie; educaţia pentru cetăţenie.
Educaţia despre cetăţenie se concentrează asupra dobândirii şi înţelegerii de către elevi a unor cunoştinţe despre istoria naţională, structurile şi procesele guvernamentale şi viaţa politică.
Educaţia prin cetăţenie presupune ca elevii să înveţe prin intermediul experienţelor practice, participative, în şcoală sau în comunitatea locală şi dincolo de acestea. Acest tip de învătare întăreşte componenta cunoaşterii.
Educaţia pentru cetăţenie cuprinde celelalte doua părţi şi implică înzestrarea elevilor cu un set de instrumente, cunoaştere şi înţelegere, abilităţi şi aptitudini, valori şi decizii, care să le permită să exercite activ şi raţional rolurile şi responsabilităţile cu care se întâlnesc în viaţa de adulţi. Această parte leagă educaţia pentru cetăţenie cu întreaga experienţă educaţională a elevilor.
În concluzie, obiectivele finale ale educaţiei pentru cetăţenie democratică sunt dezvoltarea unei societăţi mai bune prin promovarea unor concepte şi valori de bază, precum: egalitatea, solidaritatea, participarea, libertatea, dreptatea sau pacea. Ea vizează formarea unui bun cetăţean, în sensul transmiterii de cunoştinţe, dezvoltării de deprinderi şi atitudini care să-i permită elevului să perceapă şi să înţeleaga modul în care societatea trebuie să funcţioneze dar şi să contribuie la ameliorarea societăţii în care trăieşte.

The Trope of the Talking Book

Prof. Drd. Daniela Dorobanţu

The migration of blacks to America that began with the transatlantic slave trade, a forced journey of savage horrors is being understood in new ways. If it brought an unwilling people to a strange land, it also initiated the transformation of an African cultural consciousness into an African American one. This forced migration created the contradictory experience of neither being in one world nor welcomed in another. Migration and exile, crossing and even transgressing boundaries has become a natural arena for exploration by the novelists.
These black Africans sold into slavery, nevertheless, carried within them to the New World aspects of their culture that were meaningful and which could not be obliterated in any way. After all, the African was a real traveler through space and time and became the permanent link between Africa and the Americas.
They brought with them a particular topos that recurs throughout black oral narrative traditions and which can be traced ultimately to the Fon and Yoruba cultures of Benin and Nigeria.
The absence of writing among the Africans and its presence among the Europeans is explained by a myth which William Bosman claims to be an answer to the situations.
Thus, it is told that God created the races, but he created the African first. Because of his priority, the African had the first election between knowledge of arts and sciences or writing and all the gold in the world. Because of his avarice, he chose the gold. That is why he was punished by a curse: never would Africans master the fine art of reading and writing.
However, the ex-slave who managed “to steal” some learning from his master was bent on demonstrating to a skeptical public that he could read and write and, by doing this, he was able to transgress the realm of liminality imposed by the white culture hegemony. His text is an answer to the master’s attempt to transform a human being into a commodity. It is obvious that the only way that responded to this abuse was the production of literature. His text becomes the central arena in which persons of African descent could establish and redefine their status within the human community.
James Albert Ukawsaw Gronniosaw’s Narrative is the first text to use this trope of the Talking Book:
“My master used to read prayers in public to the ship’s crew every Sabbath day; when I first saw him read, I was never so surprised in my life, as when I saw the book talk to my master, for I thought it did, as I observed him to look upon it, and move his lips. I wished it would do so with me. As soon as my master had done reading, I followed him to the place where he put the book, being mightly delighted with it, and when nobody saw me, I opened it, and put my ear down close upon it, in great hopes that it would say something to me; but I was very sorry, and greatly disappointed, when I found that it would no speak. This thought immediately presented itself to me, that every body and every thing despised me because I was black.”
This is a compelling anectode, but with a very profound meaning. The book had no voice for Gronniosaw and it simply refused to speak to him or with him.
Why? Well, probably, I should say, because the book constituted a text in which the black man found no echo of his own voice. After all, a more “natural” explanation might have been that the book refused to speak to him because he could not speak Dutch, the language of the enslaver on the ship that transports the newly captured slave to Barbados, the ship’s destination.
What remains consistent is that black people realized they could become speaking subjects only by inscribing their voices in the written word. The trope of the Talking Book became the first revised. It was the first step to turn the oral black culture into a written culture. The main challenge was to make the book finally speak, but speak with a black voice this time.

Copii cu care ne mândrim

Înv. Ioana Cîrpici

Dragi copii şi părinţi, mai întâi aş vrea să vă spun de ce considerăm noi că merită să participaţi la concurs.
După cum vedeţi, formele de evaluare în învăţământul nostru sunt într-o continuă schimbare şi perfecţionare. Credem că nu o dată v-aţi întrebat: „Oare voi putea face faţă acestui examen?”. Considerăm că participând constant la competiţii se diminuează simţitor stresul legat de schimbarea formei de examinare.
Nu aţi vrea să vă puteţi compara cu vărul de aceeaşi vârstă, care locuieşte în alt oraş, sau cu copilul celei mai bune prietene a mamei, pe care vi-l tot dă ca exemplu? Aceasta nu se poate face câtă vreme învăţaţi şi sunteţi evaluaţi în contexte diferite, dar participând cu toţii la aceeaşi competiţie puteţi stabili adevărata ierarhie a colegilor şi prietenilor voştri.
Ba mai mult, să puteţi oferi, prin munca proprie, un premiu şi profesorului de la care consideraţi că aţi învăţat ceea ce ştiţi, ca o formă de recunoştinţă.
Colegul vostru Alexandru Budulan, elev în clasa a II-a B, la doamna învăţătoare Ioana Cîrpici, a înţeles acest lucru şi a participat la Concursul Naţional de Evaluare în Educaţie. Motivat şi cu multă ambiţie, muncă şi perseverenţă a reuşit să obţină la etapa I-a punctaje foarte bune atât la limba romănă (99 p.), cât şi la matematică (83 p.). La etapa a doua a II-a, din luna februarie 2010, s-a clasat pe locul I, obţinând 100 de puncte, cu medalie, la matematică iar la limba română 96 de puncte. Îl felicităm şi vă urăm tuturor mult succes în continuare! Prin rezultatele muncii voastre faceţi cinste şcolii în care învăţaţi!

The British System of Education

Prof. Drd. Daniela Dorobanţu

BRITISH EDUCATION operates on three levels: schools, higher education and further/adult education. Schools are mainly mixed-sex, although there are some single-sex schools, and are divided into state (maintained from public funds) and independent (privately financed) sectors (the latter mainly in England). But there is no common educational organization for the whole country. Northern Ireland, Scotland and England/Wales have somewhat different school systems. Further/adult and higher education generally has the same structure throughout Britain and is mostly state-funded.
State education in the UK is free and compulsory for children between the ages of five and sixteen. The vast majority of children are educated in state primary and secondary schools.
State schooling before the age of five is not compulsory in Britain and there is no statutory requirement to provide such education. Pupils attend primary school in the state sector from the age of five and then move to secondary schools normally at eleven until the ages of sixteen to eighteen.
The independent school sector exists mainly in England, is separate from the state school system and caters for some 6 per cent of all British children, from the ages of four to eighteen at various levels of education. There are 2,400 independent schools with over 563,500 pupils.
Some 250 public schools (private, not state), such as Eton, Harrow and Winchester, are the most famous of the independent schools, and are usually defined by their membership of the Headmasters’ Conference. They were originally created (often by monarchs) to provide education for the sons of the rich and aristocratic.
Public and other independent schools play a significant role in British education, and many leading figures have been educated at them. Entry today is competitive, normally by an entrance examination, and is not confined to social class, connections or wealth, although the ability to pay the fees is important.
Many schools, teachers and students in the state and independent sectors produce excellent work, as do the universities.
The ancient universities of Oxford and Cambridge (composed of their many colleges) date from the twelfth century. But until the nineteenth century they were virtually the only English universities and offered no places to women. The competition to enter these universities is now very strong in popular subjects and students who do not do well at A- or equivalent levels may be unable to find a place.
Students can choose from an impressive array of subject areas and teaching is mainly by the lecture system, supported by tutorials (small groups) and seminars.
The Universities of Oxford and Cambridge are among the most famous universities in the world, and leading academics come here as they represent the real icons of the British educational system.

Semnificaţia actului de pelerinaj

Prof. Mariana Oproiu

“Opriţi-vă de la căile voastre! Priviţi şi întrebaţi de căile celor de demult, de calea cea bună şi mergeţi pe dânsa şi veţi afla odihna sufletelor voastre.” (Ieremia 6,16).
Actul de pelerinaj presupune implicaţii legate de folosul nostru sufletesc. Pelerinul se dăruieşte unui efort duhovnicesc în scopul îmbogăţirii sufletului său şi nu se aşteaptă la odihnă, timp liber sau relaxare. Pelerinajul atunci când este intens trăit şi corect înţeles are motivaţii multiple şi semnificaţii spirituale profunde.
Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze şi să venereze locurile sfinte, mormintele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici renumiţi.
În timpul pelerinajului, Dumnezeu şi omul se caută reciproc. “Dumnezeu Pelerinul în căutarea omului şi omul-pelerin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos.” (Ioan 16,28; 12,32). Iisus se naşte ca Om, pe când Maria şi Iosif călătoreau spre Betleem, apoi pleacă în Egipt. După ce revine în Galileea, Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Iisus, în vârstă de 12 ani, ştie că Templul Sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din Ceruri, dar în acelaşi timp, templul ca loc sfânt reprezintă şi taina însăşi a lui Hristos, căci Fiul este în Tatăl şi Tatăl este în Fiul. (Ioan 10,38; 14,11, 17, 21), iar în Iisus Hristos “ locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Coloseni 2,9).
Intrarea Domnului în Ierusalim reprezintă sensul cel mai sacru al pelerinajului; Ierusalimul pământesc devine prefigurare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc.
Pelerinul resprins dintre oameni în Ierusalim prin răstignire revine între ei prin înviere. Iisus-Pelerinul înviat nu mai merge spre templul din Ierusalimul pământesc, ci spre Ierusalimul ceresc al învierii, călătorind ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însoţit de un pelerinaj interior, spiritua, la “locurile Sfinte“ din Sfânta Scriptură. Acest pelerinaj încălzeşte inimile lui Luca şi Cleopa pentru că iubirea divină le-a atins inima, apoi comuniunea eubaristică le-a deschis ochii sufletului să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa şi fiinţa lor.
Pelerinajul este un bun prilej de împrospătare a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei. Experienţa unui pelerinaj poate fi un bun prilej pentru cei care au credinţa mai slabă să şi-o întărească văzând credinţa mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puţină se întăresc văzând răbdarea altora; cei cei se roagă mai puţin se îmbogăţesc şi se învoiesc din rugăciunea fierbinte a altora.
În general pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multă viaţă spirituală, pe care nu o găsesc totdeauna în parohia căreia îi aparţine sau pentru că s-au obişnuit prea mult cu aceasta. În pelerinaj, Duhul Sfânt trezeşte în om dorinţa de învoire a vieţii , iar când pelerinajul este însoţit de rugăciuni, spovedanie, împărtăşanie, convorbiri duhovniceşti, el este izvor de bucurie şi pace exterioară, un prilej de îmbogăţire spirituală. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaştele sfinţilor, icoanele şi persoanele cu viaţa smerită devine izvor de bucurie, iubire şi luminare interioară a pelerinului.
Pacea şi bucuria adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sunt duse de pelerini în casele lor, în biserica lor, în societate. Astfel, pelerinii purtători şi martori ai Duhului lui Hristos în lume, devin misionari fără să pretindă aceasta. Pelerinii duc cu ei ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinţii pe care îi venerează. Predicile, rugăciunile, sfinţirea apei, spovedania, cântările religioase, cărţile, icoanele, obiectele religioase (suvenire) fac din pelerinaj o lucrare misionară prin care se manifestă taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubirii oamenilor faţa de Dumnezeu.
Pelerinajul, de-alungul timpului, a avut o influenţă benefică asupra vieţii persoanelor şi popoarelor: au contribuit la învoirea vieţii religioase, au consolidat identitatea şi unitatea spirituală a comunităţilor umane dintr-o regiune, au contribuit la îmbogăţirea culturii popoarelor şi au imprimat civilizaţiei umane universale dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului şi a vieţii veşnice.
“Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia fără de care nimeni nu v-a putea vedea pe Dumnezeu.”(Evreii 12,14).